Homo sapiens, roboți emotivi

 Un părinte ar trebui să îi ureze "Bun venit!" copilului lui. Un părinte nu ar trebui să îi transmită nici măcar un singur gând copilului că nu e binevenit pe lume. Un părinte nu ar trebui niciodată să fie nevoit să apese tocmai el butonul prin care cel mic și neajutorat nu va mai fii pentru că... de fapt nu e loc pentru el... pentru că nu e conform... pentru că e mai mult decât pot părinții și societatea duce... pentru că cel dinaintea lui deși tot "neconform" a avut norocul să fie primul.

Nu ar trebui dar trebuie...

Pentru că ce faci când ai de ales între "degețica" și ditai copilul de 10 ani? Cum ai putea vreodată alege altfel decât rațional?

Alegi dar de fapt nu ai de ales și pentru că totuși alegi conflictul intern între rațiune și emoții pare că nu se termină niciodată.

Prin asta am trecut și trec eu. 

Pe scurt, am un copil în spectrul autist de 10 ani și am ținut și ucis în mine al doilea meu copil cu sindrom Down. Și nu sunt o victimă, singura victimă în povestea asta e "degețica". Îi spun așa pentru că atât a apucat să fie... Aș fii putut să o aduc pe lume dar dacă m-a învățat viața ceva până acum asta m-a învățat: când iau decizii grele să o aleg pe cea care aduce cea mai mică suferință în lume indiferent cui și cum. Așa că rațional vorbind, decizia a fost simplă. Dacă venea pe lume suferea în primul rând ea. În al doilea rând fratele ei și nu în ultimul rând toți care îmi sunt dragi inclusiv societatea asta care bună sau rea, în ea trăim. M-am convins cât de "binevenit" a fost și e copilul meu de 10 ani care deranjează doar prin retard și comportament impulsiv... Sindrom Down? Cu toate campaniile din lume eu nu mă pot minți singură că societatea îmbrățișează cu adevărat situațiile legate de un copil cu Down. Suferința din spatele deciziei, ei bine, deloc la fel de ușoară. Te roade din interior până când te face să nu te mai poți iubi deloc. Și atunci numai tu poți să te ierți și să mergi mai departe. Cu ajutorul celor apropiați pentru că și pentru ei ai făcut asta. Nu cu ajutorul minciunilor religiei și tot restul. 

Acceptarea răului produs fără să fie nimeni vinovat, e singura variantă. Când simți nevoia să urăști pe cineva vinovat de ce s-a întâmplat și nu ai pe cine vine la îndemână să te urăști pe tine. Îți repeți că nu e nimeni vinovat și că răul fără autor există, chiar dacă contrazice ce suntem învățați de mici în toate poveștile cu zmei, căpcăuni și mai apoi cu diavoli și demoni. Și, încet, încet înveți să trăiești altfel, știind mai multe dar rămânând în esența ta același om. Poate chiar norocos că ai învățat să suporți incertitudinea vieții, să suporți că unele lucruri doar se întâmplă și atât, fără motiv. Și ajungi să poți de exemplu trece prin pandemie fără să te revolți pe nimeni. Tot ce poți să faci e să aduci în continuare prin gesturi mărunte sau prin fapte mari mai multă bucurie pe lume și mai puțină suferință inclusiv persoanei tale...

Calea înapoi

Iată-mă în butoiul cu melancolie....
Mă chinui de ceva vreme să mă "robotizez", să înlătur orice simţire şi să trăiesc ca ceea ce sunt de fapt: un robot! Un robot ce trebuie alimentat, ce trebuie ţinut activ ca să nu rugineasca şi ... şi cam atât. Şi după ce accept asta doar pentru a putea îmbrăţişa cu drag soluţiile ce mi-au ridicat cu atâta succes psihicul în moment de cumpănă, după ce accept definiţia asta nouă a semenilor şi a mea mă trozneşte: prea multe sentimente colcăie în mine de prea mult timp şi sunt sătulă să mă prefac că nu există.
Între aceste sentimente cel mai intens pare a fi acela de a dori cu toată fiinţa mea să regăsesc persoana care a scris acum o scursură de timp pe bloggul ăsta, şi cu cât s-au rărit postările cu atât s-a pierdut şi ea. Nu mai înţeleg în ce m-am transformat acum, pur şi simplu persoana aia nu mai simt că e parte din mine; în schimb e singura prietenă pe care o mai am acum că sunt dezamăgită de toţi. Înainte eram dezamăgită de viaţă, o consideram seacă şi fără sens. Acum fie i-am găsit sensul fie doar nu mai simt nevoia să îl găsesc. Sunt împăcată din multe puncte de vedere dar sunt foarte dezamăgită de oameni. Trăiesc printre ei dar nu îi mai înţeleg şi nu mai reuşesc în nici un fel să mă fac înţeleasă. Simt că i-am supraapreciat în trecut. I-am crezut OAMENI. Specia noastră e doar capabilă de cele mai nobile sentimente şi de cele mai înalte performanţe cognitive, în realitate suntem cei mai cruzi şi cei mai proşti. Îi rănim pe cei mai dragi pentru că e mai importantă personalitatea noastră şi părerea celor care nu ne sunt apropiaţi şi distrugem natura, nu numai singura care a fost aptă să ne creeze ci şi singura care este, cel puţin momentan, singura aptă să ne găzduiască. E trist dar totodată gândesc că poate numai în acest prezent am putut eu fi ceea ce sunt acum.
Şi nu îmi pare rău decât că nu mai pot regăsi anumite părţi ce mi-au aparţinut şi la care mă gândesc cu nostalgie... Poate m-aş regăsi pe malul mării în pustie închisă într-o scoică sau rătăcind pe spuma mării, poate aş fii într-un pârâiaş de munte plângând peştii prinşi cu mâna, e bine să caut şi în mansarda de altădată uitându-mă pe fereastra pe care se vedea atunci sătucul sub o lună mare şi clară ce mă inspira. Sau poate m-am pierdut printr-o maternitate în ziua când am devenit părinte. Pe parcurs e important să nu ne pierdem eu-ul de cândva, indiferent de cât evoluăm şi să nu merite nimeni să fie trecut pe lista "cei dragi" înafară de acel eu. Învăţ din nou să fiu copil, învăţ din nou să văd ce e special la mine, învăţ din nou să îmi citesc sentimentele şi să apreciez că le am, şi, cel mai greu, învăţ din nou să lupt cu cel mai mare duşman al meu, puterea pe care o au ceilalţi de a mă sugestiona cu elemente negative, de a mă face să îmi pierd încrederea în mine, într-un cuvânt, de a îmi omorî sistematic spiritul pe care încerc acum să îl regăsesc. Acum apreciez cât e de rară nobleţea sufletească, am crezut că dacă mi-a fost dată o posedă toţi şi în disperarea de a mă ridica la nivelul celorlalţi din alte puncte de vedere, ei bine, am reuşit să mă cobor la nivelul lor...
Cu bine!

Înjumătăţirea concediului

Am fost cazaţi în camera considerată cea mai frumoasă din curtea proprietarei, fiind singura liberă în acel moment. Preţul iniţial era mai mare dar a acceptat să ne facă o reducere de 15 lei pe noapte pentru că ne cazam pentru 7 nopţi. 

Ce ne-a plăcut legat de condiţii a fost că era curat şi răcoare, baia era perfect funcţională şi ne puteam folosi de dotările bucătăriei. 

Ce nu ne-a plăcut: baia şi bucătăria erau comune pentru cel puţin 4 familii sau cupluri cazate în acea perioadă acolo, în baie deşi toaleta, duşul şi chiuveta erau curate şi se dădea zilnic cu mopul pe jos, erau păienjeni prin colţuri şi noaptea dormea un câine cu părul mare, nespălat şi încâlcit chiar în zona în care trebuia să facem duş (nu era o cabină propriu-zisă), în curte mai era un alt câine, acesta curat şi îngrijit dar agresiv şi, deşi legat în lesă, era periculos pentru copil, iar în cameră nu era curat decât în aparenţă, la o privire atentă era praf cu duiumul prin colţuri, sub pat, pe televizor, pe tablourile cu lama lată şi prin vitrină, iar dulapul era în zadar mare pentru că era 2/3 încuiat şi când am deschis singura uşă disponibilă (din păcate am făcut asta abia după ce ne-am cazat şi am plătit în avans cele 7 nopţi pe care le doream) au ieşit 2 fluturi de molii din dulap. 

M-am speriat şi am închis uşa la loc, dar am revenit şi când am deschis-o din nou a mai ieşit unul şi am găsit pe uşa dulapului o bandă de prins molii plină de molii moarte şi un tub de soluţie de omorât moliile cam jumătate gol. Ne-am zis că probabil ăsta era adevăratul motiv pentru care ne lăsase preţul mai jos dar ne-am decis totuşi să ne plângem proprietarei pentru că nu mai voiam să ne mai facă să ne simţim prost că stăm acolo cu tariful respectiv. Avusese o atitudine neprimitoare regretând probabil că a acceptat preţul mai mic ţinând cont că aveam şi copil mic cu noi şi era camera vecină cu a ei şi exista probabilitatea să plîngă copilul şi să nu o lase să fie liniştită. Din prima a negat că ar avea molii, a zis că ăia poate erau fluturi dar sigur nu erau de molii, a cerut voie să vadă dulapul şi a zis să lăsăm cartonul şi soluţia acolo să îşi facă treaba şi a recunoscut că soluţia era pusă de ea. 

Din acel moment atitudinea ei a fost şi mai acră cu toate că nu am spus nimănui de molii, totul a fost discret, noi am încercat în continuare să fim prietenoşi cu ea, copilul meu e cuminte, nu strică nimic, mă ascultă şi nu plânge noaptea, foloseşte încă scutec deci nu s-a pus problema să murdărească ceva. Ne urmărea peste tot, chiar şi la baie mă asculta când foloseam toaleta, orice zgomot mic de genul căzut o jucărie pe jos sau desumflat un colac sau împins patul în cameră să fie lipit de perete o făceau să ne caute şi să ne ceară explicaţii, şi în cameră ne simţeam supravegheaţi, aşa încât am căutat să fim cât mai mult plecaţi pe plajă. Bucătăria nu am folosit-o decât să încălzim laptele copilului de două ori pe zi pentru că ne-a spus de la început că la preţul ăsta nu vrea să îi consumăm gazul prea tare cu gătitul. Oricum nu am fi putut găti pentru că avea un aragaz (zic eu setat special) la care trebuia să petreci vreo 3-4 ore să pregăteşti o olicică de mâncare (am observat asta la o doamnă care a gătit într-o zi două feluri şi a petrecut toată ziua în faţa aragazului şi când am văzut că 200 ml de lapte trebuie ţinut vreo 3 minute să se încălzească la temperatura camerei). 

A doua zi am asistat la o ceartă urâtă cu o turistă cazată pentru 2 nopţi într-o cameră mai mică decât a noastră care costa 50 lei pe noapte. Doamna respectivă a plecat în urma scandalului după prima noapte şi nu şi-a mai primit banii înapoi pe cea de a doua noapte, deci practic a plătit 100 lei pentru doar o noapte. Proprietara s-a plâns la toţi de ghinionul pe care la avut cu o asemenea clientă scandalagoaică. 

Abia acum vine partea "frumoasă". În cea de a treia dimineaţă mă trezeşte telefonul fix al proprietarei din holul comun şi aud fără să vreau amabilităţile dânsei cu o clientă mai veche care voia să vină să se cazeze pe week-end. Nu mi s-a părut nimic deosebit pentru că aveam impresia că mai este şi deasupra camerei noastre una liberă, sau m-am gândit că o să plece cineva în ziua respectivă. 

Am avut dreptate, chiar urma cineva să plece doar că nu credeam că aceia urma să fim tocmai noi. Proprietara a încercat să provoace în repetate rânduri o ceartă cu noi dar noi nu i-am dat curs. Seara însă am avut un pic de ghinion. Frigiderul era vechi şi locul de sticle din uşă tare şubred. De obicei acolo ţineam o sticlă de 2 L de suc dar în seara aia am pus întâi o sticlă de lapte şi abia apoi sticla de suc plină, depăşind astfel "limita de rezistenţă". Unul dintre pionii de sprijin s-a dezlipit şi sticlele au căzut pe jos cu zgomot. A venit în jumătate de secundă şi a început să strige la noi că s-a săturat să îi demolăm casa (lucru neadevărat, nu defectaserăm absolut nimic până la momentul respectiv, chiar ne-am chinuit să ne facem nesimţită prezenţa în curtea ei) şi ne-a cerut să plecăm imediat că ea ne dă şi banii înapoi pe restul zilelor. Era ora 22:30... aveam un copil mic cu noi... şi era vineri seara adică început de week-end şi era imposibil de găsit cazare. Nu am acceptat. S-a supărat şi mai tare şi ne-a jignit cum a ştiut mai bine până soţul meu şi-a pierdut calmul şi a ridicat tonul la ea. A chemat poliţia şi în faţa lor a pretins să plecăm imediat pentru că o jignim şi ridicăm tonul la ea în casa ei. Poliţiştii au reuşit să o calmeze cu toate că începuse să ţipe şi la dânşii şi să îi acuze că vor să o lovească dar ne-au cerut şi nouă să acceptam banii înapoi pe restul de 3 nopţi şi să plecăm a doua zi dimineaţă ceea ce am şi făcut. Dimineaţa, de cum am părăsit camera, nici nu am apucat să urcăm bine în maşină că noii cazaţi deja desfăceau bagajele. Cu siguranţă ei au plătit tariful întreg de 70 lei pentru cele 2 nopţi cât voiau să stea (ştiu de la telefonul pe care l-am ascultat absolut fără să vreau sau să mă intereseze că ar fi vrut să se cazeze 3 nopţi iniţial cu tot cu vineri, dar nu a reuşit proprietara să ne dea afară vineri pe zi şi le-a mai rămas doar sâmbătă şi duminică). 

Din păcate m-a afectat aşa tare toată povestea asta că nu am mai căutat cazare pentru cele trei zile şi m-am întors acasă cu amintirea unui concediu ruinat de o persoană lacomă şi fără suflet. Să trateze aşa doi turişti cu copil de 2 ani după ei care nu i-au făcut nimic rău, care au fost respectuoşi, care au stat plecaţi pe plajă cea mai mare parte din zi, care au consumat fără risipă apa şi care nu au folosit mai deloc aragazul şi care nu doreau decât să petreacă un concediu frumos pe care îl meritau. Singura greşală a fost că am negociat un preţ mai mic, dar până la urmă nu i-am pus pistolul la tâmplă, putea să ne refuze sau să ţină la preţ şi nu să ne cazeze şi să îşi bată joc în ultimul hal de concediul nostru. Şi am senzaţia că e un obicei să procedeze aşa, adică să dea turiştii afară dacă găseşte alţii care oferă mai mult. S-a întâmplat de 2 ori în 4 zile şi ni s-a întâmplat nouă care plecăm la drum cu cele mai bune intenţii faţă de toată lumea. Nu aş mai reveni nici gratis în acel loc.

Imi trebuie un vis ca sa suport realitatea nedreapta

Traim intr-o lume trista plina de oameni tristi.... traim intr-o lume de neinteles pentru mine. Ma simt ca un copil fugit de acasa. Am dat "de greu" dupa ce am incercat sa imi gasesc loc intr-o lume trista si murdara, eu nefiind asemeni ei si azi am murit sau mi-e teama sa nu fi murit. Spiritul meu optimist e risipit.... principiile mele nu ma  mai fac sa ma simt demna ci doar naiva, insasi credinta mea se clatina in fata unei mari nedreptati ce se pregateste a  mi se face, a ma lasa fara loc de munca si poate, daca nu il inlocuiesc foarte repede, cat de curand si fara locuinta,... caminul acela aproape perfect pe care mi l-am facut anul trecut cu sotul meu si cu cel mic... Va trebui sa trec prin toate astea din cauza puterii impresionante a sistemului de nelegiuiri care au stapanit tara noastra. Exact ca individul care urmareste o stire despre un accident auto si in secunda doi pateste si el un astfel de accident. S-a uitat la stire pentru ca a fost curios si a gandit "Nu mi se poate intampla tocmai mie". Si eu am urmarit in ultimii cativa ani multe astfel de nelegiuiri dar nu am crezut ca imi va veni si mie randul sa ma afecteze... si iata-ma aici: moarta pe dinauntru, secatuita de puteri, am consumat tot ce aveam mai bun in mine asteptand un rezultat pe masura... rezultatul a fost bun, munca nu a fost degeaba, doar rezultatul a fost degeaba... pacat... ma simt epuizata, nu mai am putere si luciditate sa mai fac nimic si tocmai acum am mare nevoie de amandoua.... Cu bine

Implinirea unui vis ma face sa suport realitatea

Atunci cand nu reusesti sa dai un sens vietii inseamna ca singurul sens pe care i-l poti da este sa iti intemeiezi o familie si sa faci copii...

Bravo celor care dau un sens mai maret vietii si nu simt nevoia sa aiba familie, insa tare nefericiti tre sa fie cei care pleaca pe drumul asta si nu reusesc pana la capat (casnicie esuata, nu pot avea copii din motive medicale)

Insa eu vreau sa vorbesc despre a treia categorie, cei care gasesc sensul vietii in familia pe care si-o intemeiaza, adica despre cei ca mine. Nu, cu siguranta asta nu inseamna un abonament la o fericire continua chiar cand lipsesc grijile mari dar da, cu siguranta in momentul in care cel mic se uita la parintii lui si le zambeste strengareste acestia simt ca au atins pentru un moment cea mai mare fericire. Inainte sa iti gasesti perechea fericirea ta depinde doar de tine numai ca te simti singur si plictisit in anumite momente, dupa ce iti gasesti perechea fericirea ta depinde de existenta relatiei cu persoana iubita si e greu sa tii pe cineva langa tine neconditionat si pentru toata viata, iar cand faci un bebelus fericirea ta depinde de fericirea celui mic, e imposibil sa il vezi 24/24 vesel dar cel putin cat e mic depinde si de tine foarte mult daca cea mai mare parte din zi e vesel sau plangacios.

Sfatul meu... dedicati-va cat puteti unui tel inalt, dar cand acesta nu e de atins sau a fost atins cautati sa deveniti "familisti"... nu e asa rau cum se spune

Stiu ca sunt banalitati cele scrise azi dar trebuia sa rup cumva tacerea de mai bine de un an si trebuia sa anunt si marea schimbare din viata mea- venirea pe lume a puiului meu.

Fac parte dintr-un neam de idioti.

Si peste o saptamana sunt in vacanta de Craciun... Te bucuri mai greu de doua saptamani de vacanta daca stii ca li se adauga cinci zile de concediu ce imi scot din buzunar vreo 2 milioane. Si luna urmatoare scoatem din nou din buzunar inca atat. Pentru ca asta e situatia creata de oamenii care ne conduc. In ultima vreme cel putin printre cunoscutii mei se discuta intens numai polititca. Este pentru mine de la enervant la plictisitor subiectul. Si cel mai trist este ca nu am ce reprosa celor care ne conduc pentru ca ei sunt doar la fel ca noi toti. Ne reprezinta perfect ca societate. Nu meritam ceva mai bun pentru felul cum gandim si actionam noi ca popor. Pacat de exceptiile care merita sa traiasca intr-o societate mai buna si nu au curajul sa paraseasca tara asta de rahat. Sa ii vad pe pensionarii ce isi vand votul pentru o galeata portocalie cu nu stiu ce muraturi de unde ar mai manca pensie. Sa vad cum se decurca cei din noua generatie care nici sa intinda unt pe paine nu pot pana nu le explica cineva in detaliu de mai multe ori procedura. Sa ii vad pe mINUNE si sALAM ce hartii isi mai pun pe frunte (igienice si folosite). Daca putinii oameni cu putere si dorinta sa duca o viata decenta si cumpatata si care au cunostinte ample in meseria lor de baza ar pleca pentru vreo 10-20 de ani din tara cred ca ar mai gasi doar natura la intoarcere. Si ar fi mai bine.
Sarbatori fericite!

Timpul
Il pretuim cand nu ne ajunge...il uram cand nu avem ce face cu el.
Si totusi ne lipseste. Zilele trec una dupa alta intr-un haos, fara sa stim unde ne duce. Incercam sa ne pastram entuziasmul scolarilor care pleaca in excursie. Uneori insa ne lasam dusi si de plictiseala traseului ce se tot repeta. Rutina...
Cateodata sunt coplesita de ea. Si poate de asta imi aminti ca aveam si eu un blog...
O pilula contra ei sunt amintirile unei vacante la mare, a unor zile rupte din vis. Acel vis trait de mine vara trecuta ma ajuta sa suport realitatea de acum...

Daa.. pledez vinovat la acuzatia ca mi-am abandonat blogul de ceva luni, dar bineinteles am facut-o dintr-un motiv intemeiat: lipsa de timp. Sau poate?... Sau poate inainte, cand ma ocupam de el, o faceam tocmai pentru ca nu nu aveam cu ce sa imi umplu timpul? Mi-e greu sa disting. Pana la urma blogul in sine asta este, un mod de a lasa timpul sa curga fara sa simti ca trece inutil. Si poate de asta nu regret ca l-am abandonat pentru o vreme. Vremea asta mi-a fost fericita si mi-a dat ragazul de care aveam nevoie sa ma simt din nou libera.
Libertatea si fericirea. Greu de ajuns pentru ca fug repede de langa noi. Dar merita fuga dupa ele vi-o promit. Stiu ca nu o sa reziste balonasul roz in care ma aflu acum si nu mi-e teama de asta. Important este sa nu uit ca el exista si ca din cand in cand ne mai aflam in el.
Si acum sa trecem la lucruri mai serioase. Acum, in prag de vacanta am o multime de dileme... Si una dintre ele este legata de apreciere. Ce anume ne face sa apreciem in mod diferit aceleasi persoane? Care parte din noi spune acesta e de urmat, acesta e de blamat?
Ca orice sfarsit de semestru si asta s-a incheiat cu o intrunire a noastra, a cadrelor didactice, in vederea informarii asupra situatiei din liceu. Si, asemanator altor intruniri, s-au luat hotarari "adecvate" fiecarui caz in parte. La un moment dat s-a pus porblema aprecierii unui elev care a chiulit aproape tot semestrul ca meritand o nota la purtare mai mare ca altul care a avut abateri disciplinare, dar si-a amintit macar adresa liceului mai des. Si s-a hotarat ca merita un punct in plus la purtare primul.... Eu as fi apreciat exact pe dos, si asta pentru ca este o probabilitate destul de mare ca primul, cel care a absentat, sa fi avut de asemenea abateri disciplinare, doar ca nu am aflat de ele pentru ca s-au petrecut in afara scolii.... Oare am fost subiectivi si am incurajat de fapt chiulul pentru ca ne e mai usor sa predam intr-o clasa cu elevi mai putini si disciplinati decat intr-o clasa cu toti elevii, adica si cu cei care deranjeaza orele? A fost corect sa procedam asa? Nu ar trebui de fapt sa insistam pe indreptarea tocmai a elevilor "nedoriti"? Eu consider ca ar trebui, chiar daca, recunosc, e mai greu. Si ca sa reusim avem nevoie de ajutorul complet si permanent al parintilor. Cutitul si painea nu sunt la cel care are catalogul in mana si ameninta cu lasarea pe toamna, ci la cei care au dat nastere si raspund de educatia unui copil. Da, e o mare responsabilitate, da, chiar daca esti parintele secolului poti da gres in educarea unui copil, da, ai nevoie si de resurse financiare pentru a reusi... dar NU, nu ai voie sa uiti niciodata ca din momentul in care esti parinte tot restul ajunge pe locul doi.

De ce eu, de ce aici, de ce acum?

S-ar spune ca am fost creati, trimisi pe pamant cu un scop. Unii isi gasesc sensul vietii intr-un culcus de iubire, altii simt ca au venit pe lume pentru a schimba omenirea...in bine cu descoperiri, cu proiecte...altii se simt in largul lor cand distrug, poate unii isi fac un obiectiv din cariera, poate altii considera evolutia spirituala ca menire. Si eu nu ma vad in masura sa ii sustin sau sa ii contrazic. Toti au ceva in comun. Toti cauta sa fie fericiti, si numai calea spre asta difera.
Dar nu putem gasi sens acolo unde nu e. Daca noi ignoram tocmai acest aspect, acela ca existam fara nici un motiv, fara nici un scop "preamaret", pur si simplu existam? Si uitam sa ne bucuram de asta pentru ca suntem pusi pe fuga. Parca cineva ne urmareste si ne trage la raspundere. Fugim si in timpul asta uitam ce este pe langa traseu si uitam sa ne speriem de linia de sosire.
Si daca in loc de fuga am prefera mersul lenes? Mersul ala care iti da timp sa vezi nu numai ce e in fata, ci si ce e in stanga, ce e in dreapta, ce e in sus, ce e in jos, poate chiar si mai ales ce e in tine....
Mai putin si cineva e mai aproape de linia de sosire. Si trebuie sa fie un cosmar ca la 20 de ani sa fii asa aproape. Si sa nu vezi vreo scapare. Sa nu vezi vre-un motiv pentru care ti se intampla tie.
Noi de ce alergam spre linia de sosire? De ce ne straduim sa fim fericiti? Ar trebui sa fim fericiti numai din motivul asta, ca la noi linia de sosire e inca departe. Si asta poate fara sa o meritam. Oricum nu mai mult decat cei care nu au sansa noastra.
Mai putin si implinesc inca un an. Am facut eu oare ceva sa merit sa traiesc atat? Am fost eu suficient de recunoscatoare pentru asta?
Viata e cel mai complex joc de loterie si atat. Si pentru ca ne-am nimerit prin zona ei.... trebuie sa ne bucuram de castig, nu sa cerem mai mult.

Despre nimic

Cica directorul cutarii scoli se trezeste in fiecare dimineata cu un nu foarte mare chef de viata. Si intr-una din ele isi mai si aminteste ca e miercuri, abia mijlocul saptamanii. Deci: nici odihnit, nici cu weekendul viitor aproape. Si pentru ca singura solutie sa se simta mai bine este sa isi aminteasca functia ocupata.... pleaca hotarat spre scoala.

Si pe acolo mai frunzareste orele, mai ocoleste cancelaria, nu pentru ca nu i-ar place sa mai afle o barfa mica ci pentru ca... ei bine motivul va asigur ca e intemeiat. Asteapta cu nerabdare ora 13. Intre timp mai verifica din birou camerele care dau spre coridoarele scolii. Cine e azi de serviciu? (dintre profesori bineinteles) Cum aflu? De ce sa merg sa vad afisul? Ma uit pe camere si "fraierul" care pauza de pauza se plimba pe coridoare si scoate fumatorii din bai nu are cine sa fie decat el.

Si vine ora 13. Ora care va razbuna toate suferintele indurate. Si intra hotarat in cancelarie, merge la afis, intreaba, si "afla": Xulescu e de serviciu azi. (E de serviciu impreuna cu d-l Z, care a venit la scoala la 8, a plecat deja acasa si nici nu stie ca i-a venit randul in grafic, dar astea sunt doar detalii). Si incepe pledoaria (pentru Xulescu bineinteles si de fata cu toti colegii): Stiti ca azi ati fost de serviciu?...(Da)...Nu cred, stiati ca nu trebuie sa stati in cancelarie in pauze? Nu v-am vazut in nici o pauza pe coridoare, eu m-am plimbat in toate, cum de nu ne-am intalnit? Voi stiti ca din cauza voastra e "debandada" in scoala? Ieri s-a spart o catedra in doua si cand am intrebat elevii care erau de serviciu cine a facut asta, au raspuns ca ei nu stiu pentru ca erau plecati sa isi cumpere mancare. I-am intrebat de ce au mers amandoi si nu pe rand ca sa ramana unul si in scoala. Si mi-au raspuns ca nu au stiut!!!!!!! Deci nici un profesor nu i-a instruit asta. Cum e posibil asa ceva??? Nu sunteti responsabili deloc, bla bla (tonul deja a atins cota 2000, nu se mai inteleg toate cuvintele)

E greu sa iti mai amintesti in astfel de momente ca e director, ca poate la vara vei avea nevoie de semnatura pe cererea de continuitate.

E greu sa uiti ca tu de fapt ti-ai facut treaba in acea zi. Si ca sunt altii care nu au stiut ca au ore, nicidecum ca mai sunt si de serviciu... pe ei nu ii "responsabilizeaza" nimeni...

dar pana la urma iti amintesti ca ai mai patit asta si anu trecut, cand erai de serviciu tot intr-o zi de miercuri....... iti iei poseta, mapa si gecuta si pleci acasa fericit: tu nu te-ai trezit si nu ai de gand sa adormi cu spatele la zi

Maine se numara bobocii

Azi a fost prima zi de toamna pe aici pe nicaieri. S-au adunat norii, a plouat, s-au risipit norii, a zambit un pic soarele insa pe un fundal rece, iar s-au adunat norii, si.. iar a plouat. Cu toate straduintele mele de a ma simti ca intr-o zi de vara, cum era evident - nu am reusit, si vinovati se fac vremea de afara si gandul ca maine revin la scoala...

Si nu pentru a-mi numara bobocii pentru ca nu am. Dar o sa revad copilandrii ex a VIIIa, insotiti de parinti sau rude, chiar daca numai demult inocenti, maine cel putin emotionati si cel putin curiosi,"oare cum o sa fie?"

Iar la final vor ajunge elevi de clasa a XIIa. Asa cum sunt elevii mei din anul scolar ce incepe maine. Acest an terminal este poate cel mai complex pentru ei. Inceput, sfarsit, viitor inceput, nu am chef de invatat, ba am chef vine bacul, nu mai suport profii, ba imi plac parca sunt mai de treaba anu' asta ca ne lasa mai moale, abia astept sa fiu student, ba imi pare rau ca se termina perioada asta... "Inteligenta unui individ se masoara în cantitatea de incertitudini pe care e capabil sa le suporte." (Kant)

Pfff... o sa fie un an....interesant ca sa nu zic greu...

Cum sa traiesti mii de vieti

Sunt atatea pareri despre persoanele ce tind sa mai aiba “caderi” din cand in cand, adica poate unii isi amintesc de momentele sugrumate ce vin dupa clipele euforice. Si s-au dat atatea sfaturi. Cum pe mine ma preocupa subiectul m-am vazut nevoita sa gasesc insa singura o solutie. Si se pare ca poate fi aplicata numai daca ajungi singur la ea.

nu privi in trecut Trecutul, frumos, urat a trecut si de cate ori ti-l amintesti pierzi timp pretios. Viata se va sfarsi candva, nu pierde timpul cu ceva inutil.

nu privi in viitor Acum nu o sa sustin ca trebuie sa devii o persoana inconstienta care traieste fara teluri si fara perspective. Dar nu privi in viitor cu scopul de a-l afla inainte de a deveni prezent. Nu o sa descoperi nimic. O sa ghicesti ceva optimist, iar daca nu se va implini vei fi dezamagit, ori o sa ghicesti ceva pesimist, te vei ingrijora fara motiv si va fi tarziu sa te mai bucuri dupa ce ai lasat un stres inutil sa te chinuie.

traieste in prezent Dibuieste doar ce va fi pana la sfarsitul zilei. Pana la urma nu stim ce va urma dupa ea...sau daca va mai urma ceva dupa ea...

In plus iau in considerare si faptul ca viata din asta e construita, din zile. In fiecare zi ne nastem cand ne trezim si murim cand adormim. Se aseamana oarecum cu celulele unei fiinte vii. Si un corp viu ce are toate celulele sanatoase e si el sanatos.

Vei descoperii ca fantomele trecutului nu or sa te mai bantuie, ca zilele in care esti ingropat in lucru vor fi la fel de senine ca zilele cu evenimente importante. Vei descoperi ce frumos e sa te bucuri pentru tot ce te inconjoara, in fiecare zi. Si vei avea dispozitia necesara sa faci asta.

Aproape prima data la mare

Nisipul mi-e scrumiera si luna felinar. Iar valurile imi sunt melodie. M-a trezit melodia asta din somn. Inainte de a adormi vedeam doar luna. O luna sparta in cioburi de toate marimile. Cu toata splendoarea ei, credea ca poate rapune marea? Si eu am crezut ca pot. M-am simtit egala ieri cu ea. As fi vrut sa fiu ca ea. Acum vreau si mai mult. E asa suparata!
Cum am cunoscut eu marea? Ei bine faptul ca mi-a luat mai bine de o zi sa ma hotarasc sa o descriu spune tot. M-a intimidat. Am asteptat mult, ultimele treizeci de minute mi s-au parut ore, dar tot ca si cum n-as fi stiut ca o vad a fost. M-am dezmeticit dintr-o data intr-o lume alba si fermecata.
Simteam nevoia sa o cunosc mai bine dar in acelasi timp mi-era teama de ea. Un singur lucru a fost asa cum ma asteptam, acela ca a fost dragoste la prima vedere. Sunt si acum vrajita. Uite ca valurile foarte mari si foarte zgomotoase imi spalara iar gandurile. Si luna asta nu mai vrea sa stea decat dupa nori. S-a intimidat si ea? A ridicat steagul alb? Pana la urma si ea ma atrage intr-un fel. Fara ea nu ar fi podul acela sclipitor. Si e asa haotica. Chiar ma gandeam mai devreme ca soarele si luna formeaza un intreg. Luna apare si dispare cand vrea ea, are un curs ciudat si o lumina ce iti permite sa vezi si ce este si ce nu este. Soarele e mai statornic, are un plan bine pus la punct. Desi nu are puteri rupte din imaginatie te face sa nu poti fara el. Si te face sa vezi numai ce este.
Si daca ar fi sa aleg cred ca...ei bine nu pot alege. E perfect asa. Ziua viata. Noaptea visare.
Si revenind la mare... Tot nu pot descrie cum o vad. Stiu doar ca vreau sa fiu ca ea. Ziua calda, calma, aproape colorata, noaptea suparata, neagra, trimitand fiori. Ai zice ca e asa pentru ca iubeste soarele. Dar cine poate stii? Acum daca as merge langa ea as vedea o mare electrica. Sunt un fel de licurici care cand valurile se sparg de mal se aprind.
Luna de ce se mai ascunde acum? Am zis eu ceva? Hai luna draga, iesi din nori si arata-mi marea!
Nu stiu cu ce pot compara imprejurimile. Eu vad trei taramuri. Unul de nisip stapanit in aparenta de noi cei care am venit aici nechemati, dar care in realitate e stapanit de scoici. Al doilea taram este cel de apa, stapanit de un secret de nepatruns. In rest nimic nu incape in el. Si pentru asta sunt trimise valurile, sa ne avertizeze: “Sunt sociabila, dar daca vreti sa ma cunoasteti veti deveni ai mei”. Si ultimul taram este chiar cerul. Si pentru ca e cel mai mare e condus de doi suverani, soarele si luna. Si e poate cel mai echilibrat tocmai datorita complementaritatii dintre ei.
E doua fara zece minute. Mai putin si voi revedea podul. Dar nu pentru mult pentru ca luna insista sa se ascunda iar. Oare cat o mai fi pana la rasarit? Pentru ca asta astept. Desi e cea mai frumoasa noapte alba pe care am trait-o pana in prezent, eu rasaritul il astept cu nerabdare, sa il traiesc, sa il las sa ma vrajeasca si el. Ce inima usoara am! Ce repede m-am indragostit de lumea asta noua pentru mine!

Si acum te las, vreau sa revin sa ascult valurile....

18-19 august 2008, undeva dupa 1.00

Cu capul in nori si cu picioarele pe pamant

Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi dau seama ca foarte 
normala nu mai sunt. Gandurile mele au ajuns prea departe, 
am pierdut contactul cu realitatea, si sunt in pragul 
nebuniei.
Ma uit peste tot. Deretic toate aspectele vietii, vietii 
mele si vietii in general. Cu totii ajungem sa meditam 
asupra acestui fapt, dar eu nu cumva am ajuns prea devreme? 
Prea tanara, prea nestiutoare.
Azi am vizitat o prietena. O prietena ce locuieste in 
cimitir din martie 2006. M-a surprins sa recitesc data pe 
cruce. Nu ca nu stiam, dar au trecut deja 2 ani... si eu nu 
am gasit nici un raspuns de atunci. Cu ea sunt la fel. 
Vorbim despre aceleasi lucruri cand ne vedem. Eu insa inca 
am intrebarea pe buze: De ce a facut asta?
Cu ce curaj sau in pragul carei nebunii a ajuns la 
concluzia ca nu meritam sa o avem printre noi? Ea probabil 
a facut-o din alte motive pentru ca era o fire modesta... Poate a 
simtit ca nu isi are locul nicaieri.
Cu toate rarele, dar scurtele mele depresii (pentru ca nu 
pot numi altfel orele de visare in care ma cufund uneori) 
nu m-am gandit niciodata la asta. Nu am trecut prin 
greutati. Dar si daca as fi trecut nu as fi ajuns nicidecum 
la concluzia ca viata nu merita traita. Dimpotriva, m-ar fi 
facut mai puternica.
Ma gandesc la Dorina, e drept nu la fel de des ca atunci, 
dar ma gandesc, si o regret. Mi-ar fi placut o prietena asa 
inocenta si pura cum a fost ea. 
Privindu-i poza am realizat ca ea a fost personajul 
principal al povestirii mele "Lacuri albe". M-a inspirat 
fara sa imi dau seama. Si tot fara sa imi dau seama am 
scris in cateva propozitii tot ce am gandit cand am vazut 
cu ochii mei ca nu mai este. Pentru ca inainte nu crezusem.
Ma simt oarecum linistita. Vizita parca ma facu sa mai 
iau contact cu realitatea. Visele mele nu-s o prostie... 
dar mi-ar fi indicat sa imi revin din ele.
Sa am capul in nori si picioarele pe pamant..... 

Interzis nefumatorilor

“Se face praf lumea” spunea Florin Chilian. Incerc sa ii inteleg pe cei care lasa tot pentru praf. Nu ar fi poate nimic de inteles pentru ca ei nu fac voluntar asta. In incercarea de a intelege in schimb fenomenul ma raportez la un viciu mai comun: fumatul. Buton, flacara, primul fum... si starea iti place... dar nu e cum te-ai asteptat inainte de a o aprinde. Si totusi de ce repetam asta? De ce e nevoie de atata hotarare ca sa renuntam?
Am citit undeva ca pentru a te lasa de fumat trebuie sa iti analizezi foarte constient gandurile subconstiente pe care le ai cand hotarasti sa scoti tigarea din pachet, dar mai ales gandurile subconstiente pe care le ai cand revii asupra deciziei si o lasi acolo. Asta nu poate fii o regula pentru ca fiecare are cu totul alt subconstient. Si fiecare functioneaza diferit. Cu cat iti doresti mai constient sa te lasi cu atat iti piere vointa. Cei care reusesc sunt tocmai cei care nu isi propun, cei care nu doresc, cei care trec pur si simplu la fapte. Pentru ca, de ce te gandesti de aia iti vine pofta iar de una...
E oare dovada ca nu ne iubim viata, ca nu ne iubim plamanii, ca nu ne iubim corpul? Sau e dovada de mare slabiciune?
Si daca ar fi asa, de ce se supara toti ceilalti? Ce rau le-am facut lor si ce rau le facem de ne discrimineaza atat? Ca faptul ca fumatul pasiv ii omoara eu o consider o fandoseala. Aici o sa imi sara in cap anumite persoane dar in special lor le adresam titlul.
Cei care nu au trecut prin asta nu au dreptul sa se dea viteji. Cei care nu au muscat “momeala” pentru ca apoi sa se tortureze in cateva randuri incercand sa se lase. Ei stiu doar ce stiau fumatorii inainte sa se apuce. Ei stiu ca face rau, ca e pierdere de timp si de bani si atat. 
Dar pentru noi e relaxare. O relaxare al carei cost nu il percepem inca si ne imaginam ca nu exista. Cu toate astea e o relaxare, cele 5 minute in care nu facem nimic decat sa comunicam (cu ceilalti sau cu noi insine). Si prinde bine in “era vitezei” sa mai faci cate un popas.
Asa ca nu putem sa ii judecam nici pe cei care “isi fac praf lumea”. Nu au cerut-o si nu au stiut la inceput pretul. Si in final nu au mai avut ce face.
In loc de concluzie: “E mai usor sa previi decat sa vindeci”................. 
Ba nu,: “Iubeste oamenii asa cum sunt, pentru ca sunt oameni”

Dar eu cui ma dau?

Haideti sa meditam asupra ideii de vanzare a sinelui. Nu vom ignora nimic din partea pur comerciala. Se intampla peste tot. Se intampla des. 
Te scoti la licitatie. Vrei sa valorezi cat mai mult dar parca ti-e teama si te multumesti cu ce primesti. Conteza doar sa reusesti sa vinzi. Mijloacele nu mai conteaza. Nu mai conteza nici macar cui. Si nu mai conteaza de ce. Asteptarea tu o vezi doar ca o forma a singuratatii si asta nu iti da pace. De aia te vinzi pe nimic.
Cum incepe totul? Nici nu stiu, dar incepe… Discutiile sunt pentru toti cei care fac asta - la fel. Incep la fel, nu au subiect, nu au substanta. Si totusi pot fi de la foarte scurte la infinit de mari. In functie de cat de repede vrei sa vinzi. Si in functie de cat de atractiv e ambalajul. 
Ambalajul e cerut primul… o poza
“- Ai cumva hi5? (Da..) - Si mi-l dai si mie?”
…
Urmeaza ori o deviere de subiect ori un “esti dragut/draguta” (pentru ca nu trebuie totusi sa te arati entuziasmat de ambalaj indiferent de cum arata el)
…
Interesul creste….
“Cati ani ai?”
“Unde inveti/lucrezi?”
“Ce inaltime, greutate, etc, etc ai? Daca se poate si “De cate ori mergi la baie pe zi?” sau “De cate ori arunci un servetel in cos?”
Ceva trebuie scris pentru ca nu poti sa te uiti la monitor si atat.
Chiar daca cel mai important lucru, ambalajul, l-ai primit intai... 
Si atunci discutia fara substanta continua, pana cand unul plictisit zice ca ii e foame… Si pleaca la masa,….sau nu! De fapt mai petrece cu matele ghiortaind in fata calculatorului vreo 10 min…citind ce au vorbit sau privind inca o data pozele ca sa fie sigur ca nu i s-a parut doar.
Sau pur si simplu o lasa moarta. Mai sunt atatea ambalaje in lista de hi5. Si chiar fara ele …mai sunt atatea. De ce sa piarda timpul cu cineva care cauta sa vada daca e interesant? In ritmul asta nu se va mai vinde in veci.
…
Si peste 10 ani iata-i amintindu-si imbujorati prima intalnire… dupa 10 zile de vorbit pe mess si facut schimb de poze… “Altii pierd mai mult timp sa cunoasca pe cineva. Ce noroc am avut noi, nu?”
...
Dar unde s-au dus plimbarile prin parc? Unde s-au dus emotiile ivirii primului ghiocel? Unde s-a dus melancolia soarelui cand paraseste linia orizontului?
Unde s-au dus tachinarile dulci, glumele indraznete, zambetele cu subanteles necunoscutului care ti-a ridicat funda abia cazuta pe trotuar?
Unde s-au dus?... au fost inlocuite cu entuziasm de vandutul online al sinelui. Si nimeni nu mai vede altfel decat superficial cele de mai sus. Nimeni nu mai cauta altceva. Altcevaul e demodat si nimeni nu da bine daca e demodat. In schimb sensibilitatea da inca bine. Si uneori e folosita pentru a imbunatatii ambalajul. Dar e o sensibilitate rusinoasa, neoriginala, prefacuta, umila. Cad multi in ispita folosirii ei, dar parca tot mai mult revolta cei care nu arata nimic. Decat interes pentru ambalaj. Si nici macar pentru asta pana la urma.....
Dar cine poate stii? Cum e bine si cum e rau?... cel putin eu una nu pot stii. Dar stiu ce simt si stiu ca ma dezgusta vanzarea sinelui cu tot ce implica ea: apusul romantei, ambalajele mai mult sau mai putin reusite, minciunile, sau cel putin exagerarile, sau cel putin omisiunile, pierderea timpului cel mai pretios din viata...

Si pana la urma supararea mea cred ca se naste din alta parte. Ma inspaimanta grotescul folosirii internetului pentru a-ti vinde sinele, dar ma inspaimanta si superficialitatea persoanelor din viata de zi cu zi. De ce acum nu mai recunoaste nimeni decat ce da bine, decat ce convinge, decat ce, in mod stupid pentru mine, atrage?...

Si daca vrei altceva? Daca te dezmeticesti singur intr-o astfel de lume, ce poti face?

.... Aici nu pot sfatui pentru ca ma aflu si eu in situatia asta si pana acum singura iesire este sa imi numesc asteptarea “libertate” si nu “singuratate”... o libertate pe care ajung sa o iubesc mai mult decat iubirea insasi. 

Lacuri albe

Statea intinsa... privea in gol iar inima-i fugea departe. Ar fi vrut sa se ridice dar isi aminti ceva si incepu sa viseze...

<< - Cati ochi are omul? intrebase el aparent indiferent

- Doi

- Si cate jumatati are inima?

- Tot doua

- Cu toate astea eu te privesc cu amandoi>>

Soarele avea atunci raze purpurii... si vesele. "De ce au trebuit sa vina zilele de toamna?" gandi ea si inchise ochii.

Ai lui aveau culoarea indrazneata a acelor de pin. Si i-a iubit..... Incerca din nou sa se ridice dar de data asta o durere ii strapunse brusc pieptul. Gandurile incepura sa dispara. Nu mai putea sa-si aminteasca nimic. Doar durerea din piept o facea sa mai tresara.

...

Apusul soarelui a trecut fara ca el sa-l vada. Imaginea ii fusese umbrita de niste norisori cenusii. I se paru ciudat ca panza din fata lui era inca goala. Dar se bucura pentru ca astfel era scutit de dezgustul pe care l-a resimtit in ultimele zile cand si-a privit capodoperele.  Se ridica, bucuros parca, si se indrepta spre autobuz. Era in statie.

Urca si ocupa un loc la geam, acolo unde-i placea. In partea din fata mai statea o batranica slabuta, cocosata si zbarcita care isi inclesta mainile pe poseta ca si cum viata ei ar fi depins de ea. "Sunt inofensiv" parca vru sa-i spuna dar deodata isi dadu seama ca poate ar fi mintit. Putea sa faca si rau... si a facut candva demult.

Si se simti pustiu. Simti din nou ca vrea sa o vada, sa-i vorbeasca, sa-i spuna tot ce simte...

Batranica se ridica alene si cobori. Ramase singur. Gandul ca urmatoarea statie era chiar in fata apartamentului ei ii dadu fiori. Autobuzul porni din nou. Primul gand fu sa coboare acasa.

- Nu! Si se ridica

Trotuarul era mai aglomerat ca niciodata si drumul pana in fata scarii i se paru ca dureaza o vesnicie. Un bocet il facu sa se trezeasca. Mintea ii zburase departe si nici nu observase multimea neagra din jurul lui. O doamna ce parea ca merge pe spini ii paru cunoscuta.

Si brusc il lovi: era mama Oliviei. - Ce s-a intamplat? - A plecat.... si izbucni in plans

Si o vazu. Ca o papusa intinsa in patut. Avea ochii inchisi. Ce n-ar fi dat sa-i vada macar o data! Ce n-ar fi dat sa nu fi venit asa tarziu!

Statu neclintit multa vreme. Avea privirea atintita spre chipul ei de ingeras. Pleoapele erau de un alb curat... erau ca doua lacuri. 

Cineva ii aseza un trandafir pe frunte...