Calea înapoi

Iată-mă în butoiul cu melancolie....
Mă chinui de ceva vreme să mă "robotizez", să înlătur orice simţire şi să trăiesc ca ceea ce sunt de fapt: un robot! Un robot ce trebuie alimentat, ce trebuie ţinut activ ca să nu rugineasca şi ... şi cam atât. Şi după ce accept asta doar pentru a putea îmbrăţişa cu drag soluţiile ce mi-au ridicat cu atâta succes psihicul în moment de cumpănă, după ce accept definiţia asta nouă a semenilor şi a mea mă trozneşte: prea multe sentimente colcăie în mine de prea mult timp şi sunt sătulă să mă prefac că nu există.
Între aceste sentimente cel mai intens pare a fi acela de a dori cu toată fiinţa mea să regăsesc persoana care a scris acum o scursură de timp pe bloggul ăsta, şi cu cât s-au rărit postările cu atât s-a pierdut şi ea. Nu mai înţeleg în ce m-am transformat acum, pur şi simplu persoana aia nu mai simt că e parte din mine; în schimb e singura prietenă pe care o mai am acum că sunt dezamăgită de toţi. Înainte eram dezamăgită de viaţă, o consideram seacă şi fără sens. Acum fie i-am găsit sensul fie doar nu mai simt nevoia să îl găsesc. Sunt împăcată din multe puncte de vedere dar sunt foarte dezamăgită de oameni. Trăiesc printre ei dar nu îi mai înţeleg şi nu mai reuşesc în nici un fel să mă fac înţeleasă. Simt că i-am supraapreciat în trecut. I-am crezut OAMENI. Specia noastră e doar capabilă de cele mai nobile sentimente şi de cele mai înalte performanţe cognitive, în realitate suntem cei mai cruzi şi cei mai proşti. Îi rănim pe cei mai dragi pentru că e mai importantă personalitatea noastră şi părerea celor care nu ne sunt apropiaţi şi distrugem natura, nu numai singura care a fost aptă să ne creeze ci şi singura care este, cel puţin momentan, singura aptă să ne găzduiască. E trist dar totodată gândesc că poate numai în acest prezent am putut eu fi ceea ce sunt acum.
Şi nu îmi pare rău decât că nu mai pot regăsi anumite părţi ce mi-au aparţinut şi la care mă gândesc cu nostalgie... Poate m-aş regăsi pe malul mării în pustie închisă într-o scoică sau rătăcind pe spuma mării, poate aş fii într-un pârâiaş de munte plângând peştii prinşi cu mâna, e bine să caut şi în mansarda de altădată uitându-mă pe fereastra pe care se vedea atunci sătucul sub o lună mare şi clară ce mă inspira. Sau poate m-am pierdut printr-o maternitate în ziua când am devenit părinte. Pe parcurs e important să nu ne pierdem eu-ul de cândva, indiferent de cât evoluăm şi să nu merite nimeni să fie trecut pe lista "cei dragi" înafară de acel eu. Învăţ din nou să fiu copil, învăţ din nou să văd ce e special la mine, învăţ din nou să îmi citesc sentimentele şi să apreciez că le am, şi, cel mai greu, învăţ din nou să lupt cu cel mai mare duşman al meu, puterea pe care o au ceilalţi de a mă sugestiona cu elemente negative, de a mă face să îmi pierd încrederea în mine, într-un cuvânt, de a îmi omorî sistematic spiritul pe care încerc acum să îl regăsesc. Acum apreciez cât e de rară nobleţea sufletească, am crezut că dacă mi-a fost dată o posedă toţi şi în disperarea de a mă ridica la nivelul celorlalţi din alte puncte de vedere, ei bine, am reuşit să mă cobor la nivelul lor...
Cu bine!