Dar eu cui ma dau?

Haideti sa meditam asupra ideii de vanzare a sinelui. Nu vom ignora nimic din partea pur comerciala. Se intampla peste tot. Se intampla des. 
Te scoti la licitatie. Vrei sa valorezi cat mai mult dar parca ti-e teama si te multumesti cu ce primesti. Conteza doar sa reusesti sa vinzi. Mijloacele nu mai conteaza. Nu mai conteza nici macar cui. Si nu mai conteaza de ce. Asteptarea tu o vezi doar ca o forma a singuratatii si asta nu iti da pace. De aia te vinzi pe nimic.
Cum incepe totul? Nici nu stiu, dar incepe… Discutiile sunt pentru toti cei care fac asta - la fel. Incep la fel, nu au subiect, nu au substanta. Si totusi pot fi de la foarte scurte la infinit de mari. In functie de cat de repede vrei sa vinzi. Si in functie de cat de atractiv e ambalajul. 
Ambalajul e cerut primul… o poza
“- Ai cumva hi5? (Da..) - Si mi-l dai si mie?”
…
Urmeaza ori o deviere de subiect ori un “esti dragut/draguta” (pentru ca nu trebuie totusi sa te arati entuziasmat de ambalaj indiferent de cum arata el)
…
Interesul creste….
“Cati ani ai?”
“Unde inveti/lucrezi?”
“Ce inaltime, greutate, etc, etc ai? Daca se poate si “De cate ori mergi la baie pe zi?” sau “De cate ori arunci un servetel in cos?”
Ceva trebuie scris pentru ca nu poti sa te uiti la monitor si atat.
Chiar daca cel mai important lucru, ambalajul, l-ai primit intai... 
Si atunci discutia fara substanta continua, pana cand unul plictisit zice ca ii e foame… Si pleaca la masa,….sau nu! De fapt mai petrece cu matele ghiortaind in fata calculatorului vreo 10 min…citind ce au vorbit sau privind inca o data pozele ca sa fie sigur ca nu i s-a parut doar.
Sau pur si simplu o lasa moarta. Mai sunt atatea ambalaje in lista de hi5. Si chiar fara ele …mai sunt atatea. De ce sa piarda timpul cu cineva care cauta sa vada daca e interesant? In ritmul asta nu se va mai vinde in veci.
…
Si peste 10 ani iata-i amintindu-si imbujorati prima intalnire… dupa 10 zile de vorbit pe mess si facut schimb de poze… “Altii pierd mai mult timp sa cunoasca pe cineva. Ce noroc am avut noi, nu?”
...
Dar unde s-au dus plimbarile prin parc? Unde s-au dus emotiile ivirii primului ghiocel? Unde s-a dus melancolia soarelui cand paraseste linia orizontului?
Unde s-au dus tachinarile dulci, glumele indraznete, zambetele cu subanteles necunoscutului care ti-a ridicat funda abia cazuta pe trotuar?
Unde s-au dus?... au fost inlocuite cu entuziasm de vandutul online al sinelui. Si nimeni nu mai vede altfel decat superficial cele de mai sus. Nimeni nu mai cauta altceva. Altcevaul e demodat si nimeni nu da bine daca e demodat. In schimb sensibilitatea da inca bine. Si uneori e folosita pentru a imbunatatii ambalajul. Dar e o sensibilitate rusinoasa, neoriginala, prefacuta, umila. Cad multi in ispita folosirii ei, dar parca tot mai mult revolta cei care nu arata nimic. Decat interes pentru ambalaj. Si nici macar pentru asta pana la urma.....
Dar cine poate stii? Cum e bine si cum e rau?... cel putin eu una nu pot stii. Dar stiu ce simt si stiu ca ma dezgusta vanzarea sinelui cu tot ce implica ea: apusul romantei, ambalajele mai mult sau mai putin reusite, minciunile, sau cel putin exagerarile, sau cel putin omisiunile, pierderea timpului cel mai pretios din viata...

Si pana la urma supararea mea cred ca se naste din alta parte. Ma inspaimanta grotescul folosirii internetului pentru a-ti vinde sinele, dar ma inspaimanta si superficialitatea persoanelor din viata de zi cu zi. De ce acum nu mai recunoaste nimeni decat ce da bine, decat ce convinge, decat ce, in mod stupid pentru mine, atrage?...

Si daca vrei altceva? Daca te dezmeticesti singur intr-o astfel de lume, ce poti face?

.... Aici nu pot sfatui pentru ca ma aflu si eu in situatia asta si pana acum singura iesire este sa imi numesc asteptarea “libertate” si nu “singuratate”... o libertate pe care ajung sa o iubesc mai mult decat iubirea insasi. 

Lacuri albe

Statea intinsa... privea in gol iar inima-i fugea departe. Ar fi vrut sa se ridice dar isi aminti ceva si incepu sa viseze...

<< - Cati ochi are omul? intrebase el aparent indiferent

- Doi

- Si cate jumatati are inima?

- Tot doua

- Cu toate astea eu te privesc cu amandoi>>

Soarele avea atunci raze purpurii... si vesele. "De ce au trebuit sa vina zilele de toamna?" gandi ea si inchise ochii.

Ai lui aveau culoarea indrazneata a acelor de pin. Si i-a iubit..... Incerca din nou sa se ridice dar de data asta o durere ii strapunse brusc pieptul. Gandurile incepura sa dispara. Nu mai putea sa-si aminteasca nimic. Doar durerea din piept o facea sa mai tresara.

...

Apusul soarelui a trecut fara ca el sa-l vada. Imaginea ii fusese umbrita de niste norisori cenusii. I se paru ciudat ca panza din fata lui era inca goala. Dar se bucura pentru ca astfel era scutit de dezgustul pe care l-a resimtit in ultimele zile cand si-a privit capodoperele.  Se ridica, bucuros parca, si se indrepta spre autobuz. Era in statie.

Urca si ocupa un loc la geam, acolo unde-i placea. In partea din fata mai statea o batranica slabuta, cocosata si zbarcita care isi inclesta mainile pe poseta ca si cum viata ei ar fi depins de ea. "Sunt inofensiv" parca vru sa-i spuna dar deodata isi dadu seama ca poate ar fi mintit. Putea sa faca si rau... si a facut candva demult.

Si se simti pustiu. Simti din nou ca vrea sa o vada, sa-i vorbeasca, sa-i spuna tot ce simte...

Batranica se ridica alene si cobori. Ramase singur. Gandul ca urmatoarea statie era chiar in fata apartamentului ei ii dadu fiori. Autobuzul porni din nou. Primul gand fu sa coboare acasa.

- Nu! Si se ridica

Trotuarul era mai aglomerat ca niciodata si drumul pana in fata scarii i se paru ca dureaza o vesnicie. Un bocet il facu sa se trezeasca. Mintea ii zburase departe si nici nu observase multimea neagra din jurul lui. O doamna ce parea ca merge pe spini ii paru cunoscuta.

Si brusc il lovi: era mama Oliviei. - Ce s-a intamplat? - A plecat.... si izbucni in plans

Si o vazu. Ca o papusa intinsa in patut. Avea ochii inchisi. Ce n-ar fi dat sa-i vada macar o data! Ce n-ar fi dat sa nu fi venit asa tarziu!

Statu neclintit multa vreme. Avea privirea atintita spre chipul ei de ingeras. Pleoapele erau de un alb curat... erau ca doua lacuri. 

Cineva ii aseza un trandafir pe frunte...