Aproape prima data la mare

Nisipul mi-e scrumiera si luna felinar. Iar valurile imi sunt melodie. M-a trezit melodia asta din somn. Inainte de a adormi vedeam doar luna. O luna sparta in cioburi de toate marimile. Cu toata splendoarea ei, credea ca poate rapune marea? Si eu am crezut ca pot. M-am simtit egala ieri cu ea. As fi vrut sa fiu ca ea. Acum vreau si mai mult. E asa suparata!
Cum am cunoscut eu marea? Ei bine faptul ca mi-a luat mai bine de o zi sa ma hotarasc sa o descriu spune tot. M-a intimidat. Am asteptat mult, ultimele treizeci de minute mi s-au parut ore, dar tot ca si cum n-as fi stiut ca o vad a fost. M-am dezmeticit dintr-o data intr-o lume alba si fermecata.
Simteam nevoia sa o cunosc mai bine dar in acelasi timp mi-era teama de ea. Un singur lucru a fost asa cum ma asteptam, acela ca a fost dragoste la prima vedere. Sunt si acum vrajita. Uite ca valurile foarte mari si foarte zgomotoase imi spalara iar gandurile. Si luna asta nu mai vrea sa stea decat dupa nori. S-a intimidat si ea? A ridicat steagul alb? Pana la urma si ea ma atrage intr-un fel. Fara ea nu ar fi podul acela sclipitor. Si e asa haotica. Chiar ma gandeam mai devreme ca soarele si luna formeaza un intreg. Luna apare si dispare cand vrea ea, are un curs ciudat si o lumina ce iti permite sa vezi si ce este si ce nu este. Soarele e mai statornic, are un plan bine pus la punct. Desi nu are puteri rupte din imaginatie te face sa nu poti fara el. Si te face sa vezi numai ce este.
Si daca ar fi sa aleg cred ca...ei bine nu pot alege. E perfect asa. Ziua viata. Noaptea visare.
Si revenind la mare... Tot nu pot descrie cum o vad. Stiu doar ca vreau sa fiu ca ea. Ziua calda, calma, aproape colorata, noaptea suparata, neagra, trimitand fiori. Ai zice ca e asa pentru ca iubeste soarele. Dar cine poate stii? Acum daca as merge langa ea as vedea o mare electrica. Sunt un fel de licurici care cand valurile se sparg de mal se aprind.
Luna de ce se mai ascunde acum? Am zis eu ceva? Hai luna draga, iesi din nori si arata-mi marea!
Nu stiu cu ce pot compara imprejurimile. Eu vad trei taramuri. Unul de nisip stapanit in aparenta de noi cei care am venit aici nechemati, dar care in realitate e stapanit de scoici. Al doilea taram este cel de apa, stapanit de un secret de nepatruns. In rest nimic nu incape in el. Si pentru asta sunt trimise valurile, sa ne avertizeze: “Sunt sociabila, dar daca vreti sa ma cunoasteti veti deveni ai mei”. Si ultimul taram este chiar cerul. Si pentru ca e cel mai mare e condus de doi suverani, soarele si luna. Si e poate cel mai echilibrat tocmai datorita complementaritatii dintre ei.
E doua fara zece minute. Mai putin si voi revedea podul. Dar nu pentru mult pentru ca luna insista sa se ascunda iar. Oare cat o mai fi pana la rasarit? Pentru ca asta astept. Desi e cea mai frumoasa noapte alba pe care am trait-o pana in prezent, eu rasaritul il astept cu nerabdare, sa il traiesc, sa il las sa ma vrajeasca si el. Ce inima usoara am! Ce repede m-am indragostit de lumea asta noua pentru mine!

Si acum te las, vreau sa revin sa ascult valurile....

18-19 august 2008, undeva dupa 1.00

Cu capul in nori si cu picioarele pe pamant

Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi dau seama ca foarte 
normala nu mai sunt. Gandurile mele au ajuns prea departe, 
am pierdut contactul cu realitatea, si sunt in pragul 
nebuniei.
Ma uit peste tot. Deretic toate aspectele vietii, vietii 
mele si vietii in general. Cu totii ajungem sa meditam 
asupra acestui fapt, dar eu nu cumva am ajuns prea devreme? 
Prea tanara, prea nestiutoare.
Azi am vizitat o prietena. O prietena ce locuieste in 
cimitir din martie 2006. M-a surprins sa recitesc data pe 
cruce. Nu ca nu stiam, dar au trecut deja 2 ani... si eu nu 
am gasit nici un raspuns de atunci. Cu ea sunt la fel. 
Vorbim despre aceleasi lucruri cand ne vedem. Eu insa inca 
am intrebarea pe buze: De ce a facut asta?
Cu ce curaj sau in pragul carei nebunii a ajuns la 
concluzia ca nu meritam sa o avem printre noi? Ea probabil 
a facut-o din alte motive pentru ca era o fire modesta... Poate a 
simtit ca nu isi are locul nicaieri.
Cu toate rarele, dar scurtele mele depresii (pentru ca nu 
pot numi altfel orele de visare in care ma cufund uneori) 
nu m-am gandit niciodata la asta. Nu am trecut prin 
greutati. Dar si daca as fi trecut nu as fi ajuns nicidecum 
la concluzia ca viata nu merita traita. Dimpotriva, m-ar fi 
facut mai puternica.
Ma gandesc la Dorina, e drept nu la fel de des ca atunci, 
dar ma gandesc, si o regret. Mi-ar fi placut o prietena asa 
inocenta si pura cum a fost ea. 
Privindu-i poza am realizat ca ea a fost personajul 
principal al povestirii mele "Lacuri albe". M-a inspirat 
fara sa imi dau seama. Si tot fara sa imi dau seama am 
scris in cateva propozitii tot ce am gandit cand am vazut 
cu ochii mei ca nu mai este. Pentru ca inainte nu crezusem.
Ma simt oarecum linistita. Vizita parca ma facu sa mai 
iau contact cu realitatea. Visele mele nu-s o prostie... 
dar mi-ar fi indicat sa imi revin din ele.
Sa am capul in nori si picioarele pe pamant..... 

Interzis nefumatorilor

“Se face praf lumea” spunea Florin Chilian. Incerc sa ii inteleg pe cei care lasa tot pentru praf. Nu ar fi poate nimic de inteles pentru ca ei nu fac voluntar asta. In incercarea de a intelege in schimb fenomenul ma raportez la un viciu mai comun: fumatul. Buton, flacara, primul fum... si starea iti place... dar nu e cum te-ai asteptat inainte de a o aprinde. Si totusi de ce repetam asta? De ce e nevoie de atata hotarare ca sa renuntam?
Am citit undeva ca pentru a te lasa de fumat trebuie sa iti analizezi foarte constient gandurile subconstiente pe care le ai cand hotarasti sa scoti tigarea din pachet, dar mai ales gandurile subconstiente pe care le ai cand revii asupra deciziei si o lasi acolo. Asta nu poate fii o regula pentru ca fiecare are cu totul alt subconstient. Si fiecare functioneaza diferit. Cu cat iti doresti mai constient sa te lasi cu atat iti piere vointa. Cei care reusesc sunt tocmai cei care nu isi propun, cei care nu doresc, cei care trec pur si simplu la fapte. Pentru ca, de ce te gandesti de aia iti vine pofta iar de una...
E oare dovada ca nu ne iubim viata, ca nu ne iubim plamanii, ca nu ne iubim corpul? Sau e dovada de mare slabiciune?
Si daca ar fi asa, de ce se supara toti ceilalti? Ce rau le-am facut lor si ce rau le facem de ne discrimineaza atat? Ca faptul ca fumatul pasiv ii omoara eu o consider o fandoseala. Aici o sa imi sara in cap anumite persoane dar in special lor le adresam titlul.
Cei care nu au trecut prin asta nu au dreptul sa se dea viteji. Cei care nu au muscat “momeala” pentru ca apoi sa se tortureze in cateva randuri incercand sa se lase. Ei stiu doar ce stiau fumatorii inainte sa se apuce. Ei stiu ca face rau, ca e pierdere de timp si de bani si atat. 
Dar pentru noi e relaxare. O relaxare al carei cost nu il percepem inca si ne imaginam ca nu exista. Cu toate astea e o relaxare, cele 5 minute in care nu facem nimic decat sa comunicam (cu ceilalti sau cu noi insine). Si prinde bine in “era vitezei” sa mai faci cate un popas.
Asa ca nu putem sa ii judecam nici pe cei care “isi fac praf lumea”. Nu au cerut-o si nu au stiut la inceput pretul. Si in final nu au mai avut ce face.
In loc de concluzie: “E mai usor sa previi decat sa vindeci”................. 
Ba nu,: “Iubeste oamenii asa cum sunt, pentru ca sunt oameni”