Cum am cunoscut eu marea? Ei bine faptul ca mi-a luat mai bine de o zi sa ma hotarasc sa o descriu spune tot. M-a intimidat. Am asteptat mult, ultimele treizeci de minute mi s-au parut ore, dar tot ca si cum n-as fi stiut ca o vad a fost. M-am dezmeticit dintr-o data intr-o lume alba si fermecata.
Simteam nevoia sa o cunosc mai bine dar in acelasi timp mi-era teama de ea. Un singur lucru a fost asa cum ma asteptam, acela ca a fost dragoste la prima vedere. Sunt si acum vrajita. Uite ca valurile foarte mari si foarte zgomotoase imi spalara iar gandurile. Si luna asta nu mai vrea sa stea decat dupa nori. S-a intimidat si ea? A ridicat steagul alb? Pana la urma si ea ma atrage intr-un fel. Fara ea nu ar fi podul acela sclipitor. Si e asa haotica. Chiar ma gandeam mai devreme ca soarele si luna formeaza un intreg. Luna apare si dispare cand vrea ea, are un curs ciudat si o lumina ce iti permite sa vezi si ce este si ce nu este. Soarele e mai statornic, are un plan bine pus la punct. Desi nu are puteri rupte din imaginatie te face sa nu poti fara el. Si te face sa vezi numai ce este.
Si daca ar fi sa aleg cred ca...ei bine nu pot alege. E perfect asa. Ziua viata. Noaptea visare.
Si revenind la mare... Tot nu pot descrie cum o vad. Stiu doar ca vreau sa fiu ca ea. Ziua calda, calma, aproape colorata, noaptea suparata, neagra, trimitand fiori. Ai zice ca e asa pentru ca iubeste soarele. Dar cine poate stii? Acum daca as merge langa ea as vedea o mare electrica. Sunt un fel de licurici care cand valurile se sparg de mal se aprind.
Luna de ce se mai ascunde acum? Am zis eu ceva? Hai luna draga, iesi din nori si arata-mi marea!
Nu stiu cu ce pot compara imprejurimile. Eu vad trei taramuri. Unul de nisip stapanit in aparenta de noi cei care am venit aici nechemati, dar care in realitate e stapanit de scoici. Al doilea taram este cel de apa, stapanit de un secret de nepatruns. In rest nimic nu incape in el. Si pentru asta sunt trimise valurile, sa ne avertizeze: “Sunt sociabila, dar daca vreti sa ma cunoasteti veti deveni ai mei”. Si ultimul taram este chiar cerul. Si pentru ca e cel mai mare e condus de doi suverani, soarele si luna. Si e poate cel mai echilibrat tocmai datorita complementaritatii dintre ei.
E doua fara zece minute. Mai putin si voi revedea podul. Dar nu pentru mult pentru ca luna insista sa se ascunda iar. Oare cat o mai fi pana la rasarit? Pentru ca asta astept. Desi e cea mai frumoasa noapte alba pe care am trait-o pana in prezent, eu rasaritul il astept cu nerabdare, sa il traiesc, sa il las sa ma vrajeasca si el. Ce inima usoara am! Ce repede m-am indragostit de lumea asta noua pentru mine!
Si acum te las, vreau sa revin sa ascult valurile....
18-19 august 2008, undeva dupa 1.00
2 comentarii:
...si rasaritul nu a vrut sa vina in prima zi :P
A venit dar pe nevazute, in schimb am vazut altceva,... un curcubeu alb
Trimiteți un comentariu