Cu capul in nori si cu picioarele pe pamant

Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi dau seama ca foarte 
normala nu mai sunt. Gandurile mele au ajuns prea departe, 
am pierdut contactul cu realitatea, si sunt in pragul 
nebuniei.
Ma uit peste tot. Deretic toate aspectele vietii, vietii 
mele si vietii in general. Cu totii ajungem sa meditam 
asupra acestui fapt, dar eu nu cumva am ajuns prea devreme? 
Prea tanara, prea nestiutoare.
Azi am vizitat o prietena. O prietena ce locuieste in 
cimitir din martie 2006. M-a surprins sa recitesc data pe 
cruce. Nu ca nu stiam, dar au trecut deja 2 ani... si eu nu 
am gasit nici un raspuns de atunci. Cu ea sunt la fel. 
Vorbim despre aceleasi lucruri cand ne vedem. Eu insa inca 
am intrebarea pe buze: De ce a facut asta?
Cu ce curaj sau in pragul carei nebunii a ajuns la 
concluzia ca nu meritam sa o avem printre noi? Ea probabil 
a facut-o din alte motive pentru ca era o fire modesta... Poate a 
simtit ca nu isi are locul nicaieri.
Cu toate rarele, dar scurtele mele depresii (pentru ca nu 
pot numi altfel orele de visare in care ma cufund uneori) 
nu m-am gandit niciodata la asta. Nu am trecut prin 
greutati. Dar si daca as fi trecut nu as fi ajuns nicidecum 
la concluzia ca viata nu merita traita. Dimpotriva, m-ar fi 
facut mai puternica.
Ma gandesc la Dorina, e drept nu la fel de des ca atunci, 
dar ma gandesc, si o regret. Mi-ar fi placut o prietena asa 
inocenta si pura cum a fost ea. 
Privindu-i poza am realizat ca ea a fost personajul 
principal al povestirii mele "Lacuri albe". M-a inspirat 
fara sa imi dau seama. Si tot fara sa imi dau seama am 
scris in cateva propozitii tot ce am gandit cand am vazut 
cu ochii mei ca nu mai este. Pentru ca inainte nu crezusem.
Ma simt oarecum linistita. Vizita parca ma facu sa mai 
iau contact cu realitatea. Visele mele nu-s o prostie... 
dar mi-ar fi indicat sa imi revin din ele.
Sa am capul in nori si picioarele pe pamant.....