De ce eu, de ce aici, de ce acum?

S-ar spune ca am fost creati, trimisi pe pamant cu un scop. Unii isi gasesc sensul vietii intr-un culcus de iubire, altii simt ca au venit pe lume pentru a schimba omenirea...in bine cu descoperiri, cu proiecte...altii se simt in largul lor cand distrug, poate unii isi fac un obiectiv din cariera, poate altii considera evolutia spirituala ca menire. Si eu nu ma vad in masura sa ii sustin sau sa ii contrazic. Toti au ceva in comun. Toti cauta sa fie fericiti, si numai calea spre asta difera.
Dar nu putem gasi sens acolo unde nu e. Daca noi ignoram tocmai acest aspect, acela ca existam fara nici un motiv, fara nici un scop "preamaret", pur si simplu existam? Si uitam sa ne bucuram de asta pentru ca suntem pusi pe fuga. Parca cineva ne urmareste si ne trage la raspundere. Fugim si in timpul asta uitam ce este pe langa traseu si uitam sa ne speriem de linia de sosire.
Si daca in loc de fuga am prefera mersul lenes? Mersul ala care iti da timp sa vezi nu numai ce e in fata, ci si ce e in stanga, ce e in dreapta, ce e in sus, ce e in jos, poate chiar si mai ales ce e in tine....
Mai putin si cineva e mai aproape de linia de sosire. Si trebuie sa fie un cosmar ca la 20 de ani sa fii asa aproape. Si sa nu vezi vreo scapare. Sa nu vezi vre-un motiv pentru care ti se intampla tie.
Noi de ce alergam spre linia de sosire? De ce ne straduim sa fim fericiti? Ar trebui sa fim fericiti numai din motivul asta, ca la noi linia de sosire e inca departe. Si asta poate fara sa o meritam. Oricum nu mai mult decat cei care nu au sansa noastra.
Mai putin si implinesc inca un an. Am facut eu oare ceva sa merit sa traiesc atat? Am fost eu suficient de recunoscatoare pentru asta?
Viata e cel mai complex joc de loterie si atat. Si pentru ca ne-am nimerit prin zona ei.... trebuie sa ne bucuram de castig, nu sa cerem mai mult.