luni, 3 septembrie 2012
Imi trebuie un vis ca sa suport realitatea nedreapta
Traim intr-o lume trista plina de oameni tristi.... traim intr-o lume de neinteles pentru mine. Ma simt ca un copil fugit de acasa. Am dat "de greu" dupa ce am incercat sa imi gasesc loc intr-o lume trista si murdara, eu nefiind asemeni ei si azi am murit sau mi-e teama sa nu fi murit. Spiritul meu optimist e risipit.... principiile mele nu ma mai fac sa ma simt demna ci doar naiva, insasi credinta mea se clatina in fata unei mari nedreptati ce se pregateste a mi se face, a ma lasa fara loc de munca si poate, daca nu il inlocuiesc foarte repede, cat de curand si fara locuinta,... caminul acela aproape perfect pe care mi l-am facut anul trecut cu sotul meu si cu cel mic... Va trebui sa trec prin toate astea din cauza puterii impresionante a sistemului de nelegiuiri care au stapanit tara noastra. Exact ca individul care urmareste o stire despre un accident auto si in secunda doi pateste si el un astfel de accident. S-a uitat la stire pentru ca a fost curios si a gandit "Nu mi se poate intampla tocmai mie". Si eu am urmarit in ultimii cativa ani multe astfel de nelegiuiri dar nu am crezut ca imi va veni si mie randul sa ma afecteze... si iata-ma aici: moarta pe dinauntru, secatuita de puteri, am consumat tot ce aveam mai bun in mine asteptand un rezultat pe masura... rezultatul a fost bun, munca nu a fost degeaba, doar rezultatul a fost degeaba... pacat... ma simt epuizata, nu mai am putere si luciditate sa mai fac nimic si tocmai acum am mare nevoie de amandoua.... Cu bine
duminică, 31 iulie 2011
Implinirea unui vis ma face sa suport realitatea
Atunci cand nu reusesti sa dai un sens vietii inseamna ca singurul sens pe care i-l poti da este sa iti intemeiezi o familie si sa faci copii...
Bravo celor care dau un sens mai maret vietii si nu simt nevoia sa aiba familie, insa tare nefericiti tre sa fie cei care pleaca pe drumul asta si nu reusesc pana la capat (casnicie esuata, nu pot avea copii din motive medicale)
Insa eu vreau sa vorbesc despre a treia categorie, cei care gasesc sensul vietii in familia pe care si-o intemeiaza, adica despre cei ca mine. Nu, cu siguranta asta nu inseamna un abonament la o fericire continua chiar cand lipsesc grijile mari dar da, cu siguranta in momentul in care cel mic se uita la parintii lui si le zambeste strengareste acestia simt ca au atins pentru un moment cea mai mare fericire. Inainte sa iti gasesti perechea fericirea ta depinde doar de tine numai ca te simti singur si plictisit in anumite momente, dupa ce iti gasesti perechea fericirea ta depinde de existenta relatiei cu persoana iubita si e greu sa tii pe cineva langa tine neconditionat si pentru toata viata, iar cand faci un bebelus fericirea ta depinde de fericirea celui mic, e imposibil sa il vezi 24/24 vesel dar cel putin cat e mic depinde si de tine foarte mult daca cea mai mare parte din zi e vesel sau plangacios.
Sfatul meu... dedicati-va cat puteti unui tel inalt, dar cand acesta nu e de atins sau a fost atins cautati sa deveniti "familisti"... nu e asa rau cum se spune
Stiu ca sunt banalitati cele scrise azi dar trebuia sa rup cumva tacerea de mai bine de un an si trebuia sa anunt si marea schimbare din viata mea- venirea pe lume a puiului meu.
luni, 7 decembrie 2009
vineri, 4 decembrie 2009
Si peste o saptamana sunt in vacanta de Craciun... Te bucuri mai greu de doua saptamani de vacanta daca stii ca li se adauga cinci zile de concediu ce imi scot din buzunar vreo 2 milioane. Si luna urmatoare scoatem din nou din buzunar inca atat. Pentru ca asta e situatia creata de oamenii care ne conduc. In ultima vreme cel putin printre cunoscutii mei se discuta intens numai polititca. Este pentru mine de la enervant la plictisitor subiectul. Si cel mai trist este ca nu am ce reprosa celor care ne conduc pentru ca ei sunt doar la fel ca noi toti. Ne reprezinta perfect ca societate. Nu meritam ceva mai bun pentru felul cum gandim si actionam noi ca popor. Pacat de exceptiile care merita sa traiasca intr-o societate mai buna si nu au curajul sa paraseasca tara asta de rahat. Sa ii vad pe pensionarii ce isi vand votul pentru o galeata portocalie cu nu stiu ce muraturi de unde ar mai manca pensie. Sa vad cum se decurca cei din noua generatie care nici sa intinda unt pe paine nu pot pana nu le explica cineva in detaliu de mai multe ori procedura. Sa ii vad pe mINUNE si sALAM ce hartii isi mai pun pe frunte (igienice si folosite). Daca putinii oameni cu putere si dorinta sa duca o viata decenta si cumpatata si care au cunostinte ample in meseria lor de baza ar pleca pentru vreo 10-20 de ani din tara cred ca ar mai gasi doar natura la intoarcere. Si ar fi mai bine.
Sarbatori fericite!
Sarbatori fericite!
miercuri, 18 noiembrie 2009
Timpul
Il pretuim cand nu ne ajunge...il uram cand nu avem ce face cu el.
Si totusi ne lipseste. Zilele trec una dupa alta intr-un haos, fara sa stim unde ne duce. Incercam sa ne pastram entuziasmul scolarilor care pleaca in excursie. Uneori insa ne lasam dusi si de plictiseala traseului ce se tot repeta. Rutina...
Cateodata sunt coplesita de ea. Si poate de asta imi aminti ca aveam si eu un blog...
O pilula contra ei sunt amintirile unei vacante la mare, a unor zile rupte din vis. Acel vis trait de mine vara trecuta ma ajuta sa suport realitatea de acum...
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Daa.. pledez vinovat la acuzatia ca mi-am abandonat blogul de ceva luni, dar bineinteles am facut-o dintr-un motiv intemeiat: lipsa de timp. Sau poate?... Sau poate inainte, cand ma ocupam de el, o faceam tocmai pentru ca nu nu aveam cu ce sa imi umplu timpul? Mi-e greu sa disting. Pana la urma blogul in sine asta este, un mod de a lasa timpul sa curga fara sa simti ca trece inutil. Si poate de asta nu regret ca l-am abandonat pentru o vreme. Vremea asta mi-a fost fericita si mi-a dat ragazul de care aveam nevoie sa ma simt din nou libera.
Libertatea si fericirea. Greu de ajuns pentru ca fug repede de langa noi. Dar merita fuga dupa ele vi-o promit. Stiu ca nu o sa reziste balonasul roz in care ma aflu acum si nu mi-e teama de asta. Important este sa nu uit ca el exista si ca din cand in cand ne mai aflam in el.
Si acum sa trecem la lucruri mai serioase. Acum, in prag de vacanta am o multime de dileme... Si una dintre ele este legata de apreciere. Ce anume ne face sa apreciem in mod diferit aceleasi persoane? Care parte din noi spune acesta e de urmat, acesta e de blamat?
Ca orice sfarsit de semestru si asta s-a incheiat cu o intrunire a noastra, a cadrelor didactice, in vederea informarii asupra situatiei din liceu. Si, asemanator altor intruniri, s-au luat hotarari "adecvate" fiecarui caz in parte. La un moment dat s-a pus porblema aprecierii unui elev care a chiulit aproape tot semestrul ca meritand o nota la purtare mai mare ca altul care a avut abateri disciplinare, dar si-a amintit macar adresa liceului mai des. Si s-a hotarat ca merita un punct in plus la purtare primul.... Eu as fi apreciat exact pe dos, si asta pentru ca este o probabilitate destul de mare ca primul, cel care a absentat, sa fi avut de asemenea abateri disciplinare, doar ca nu am aflat de ele pentru ca s-au petrecut in afara scolii.... Oare am fost subiectivi si am incurajat de fapt chiulul pentru ca ne e mai usor sa predam intr-o clasa cu elevi mai putini si disciplinati decat intr-o clasa cu toti elevii, adica si cu cei care deranjeaza orele? A fost corect sa procedam asa? Nu ar trebui de fapt sa insistam pe indreptarea tocmai a elevilor "nedoriti"? Eu consider ca ar trebui, chiar daca, recunosc, e mai greu. Si ca sa reusim avem nevoie de ajutorul complet si permanent al parintilor. Cutitul si painea nu sunt la cel care are catalogul in mana si ameninta cu lasarea pe toamna, ci la cei care au dat nastere si raspund de educatia unui copil. Da, e o mare responsabilitate, da, chiar daca esti parintele secolului poti da gres in educarea unui copil, da, ai nevoie si de resurse financiare pentru a reusi... dar NU, nu ai voie sa uiti niciodata ca din momentul in care esti parinte tot restul ajunge pe locul doi.
Libertatea si fericirea. Greu de ajuns pentru ca fug repede de langa noi. Dar merita fuga dupa ele vi-o promit. Stiu ca nu o sa reziste balonasul roz in care ma aflu acum si nu mi-e teama de asta. Important este sa nu uit ca el exista si ca din cand in cand ne mai aflam in el.
Si acum sa trecem la lucruri mai serioase. Acum, in prag de vacanta am o multime de dileme... Si una dintre ele este legata de apreciere. Ce anume ne face sa apreciem in mod diferit aceleasi persoane? Care parte din noi spune acesta e de urmat, acesta e de blamat?
Ca orice sfarsit de semestru si asta s-a incheiat cu o intrunire a noastra, a cadrelor didactice, in vederea informarii asupra situatiei din liceu. Si, asemanator altor intruniri, s-au luat hotarari "adecvate" fiecarui caz in parte. La un moment dat s-a pus porblema aprecierii unui elev care a chiulit aproape tot semestrul ca meritand o nota la purtare mai mare ca altul care a avut abateri disciplinare, dar si-a amintit macar adresa liceului mai des. Si s-a hotarat ca merita un punct in plus la purtare primul.... Eu as fi apreciat exact pe dos, si asta pentru ca este o probabilitate destul de mare ca primul, cel care a absentat, sa fi avut de asemenea abateri disciplinare, doar ca nu am aflat de ele pentru ca s-au petrecut in afara scolii.... Oare am fost subiectivi si am incurajat de fapt chiulul pentru ca ne e mai usor sa predam intr-o clasa cu elevi mai putini si disciplinati decat intr-o clasa cu toti elevii, adica si cu cei care deranjeaza orele? A fost corect sa procedam asa? Nu ar trebui de fapt sa insistam pe indreptarea tocmai a elevilor "nedoriti"? Eu consider ca ar trebui, chiar daca, recunosc, e mai greu. Si ca sa reusim avem nevoie de ajutorul complet si permanent al parintilor. Cutitul si painea nu sunt la cel care are catalogul in mana si ameninta cu lasarea pe toamna, ci la cei care au dat nastere si raspund de educatia unui copil. Da, e o mare responsabilitate, da, chiar daca esti parintele secolului poti da gres in educarea unui copil, da, ai nevoie si de resurse financiare pentru a reusi... dar NU, nu ai voie sa uiti niciodata ca din momentul in care esti parinte tot restul ajunge pe locul doi.
joi, 30 octombrie 2008
De ce eu, de ce aici, de ce acum?
S-ar spune ca am fost creati, trimisi pe pamant cu un scop. Unii isi gasesc sensul vietii intr-un culcus de iubire, altii simt ca au venit pe lume pentru a schimba omenirea...in bine cu descoperiri, cu proiecte...altii se simt in largul lor cand distrug, poate unii isi fac un obiectiv din cariera, poate altii considera evolutia spirituala ca menire. Si eu nu ma vad in masura sa ii sustin sau sa ii contrazic. Toti au ceva in comun. Toti cauta sa fie fericiti, si numai calea spre asta difera.
Dar nu putem gasi sens acolo unde nu e. Daca noi ignoram tocmai acest aspect, acela ca existam fara nici un motiv, fara nici un scop "preamaret", pur si simplu existam? Si uitam sa ne bucuram de asta pentru ca suntem pusi pe fuga. Parca cineva ne urmareste si ne trage la raspundere. Fugim si in timpul asta uitam ce este pe langa traseu si uitam sa ne speriem de linia de sosire.
Si daca in loc de fuga am prefera mersul lenes? Mersul ala care iti da timp sa vezi nu numai ce e in fata, ci si ce e in stanga, ce e in dreapta, ce e in sus, ce e in jos, poate chiar si mai ales ce e in tine....
Mai putin si cineva e mai aproape de linia de sosire. Si trebuie sa fie un cosmar ca la 20 de ani sa fii asa aproape. Si sa nu vezi vreo scapare. Sa nu vezi vre-un motiv pentru care ti se intampla tie.
Noi de ce alergam spre linia de sosire? De ce ne straduim sa fim fericiti? Ar trebui sa fim fericiti numai din motivul asta, ca la noi linia de sosire e inca departe. Si asta poate fara sa o meritam. Oricum nu mai mult decat cei care nu au sansa noastra.
Mai putin si implinesc inca un an. Am facut eu oare ceva sa merit sa traiesc atat? Am fost eu suficient de recunoscatoare pentru asta?
Viata e cel mai complex joc de loterie si atat. Si pentru ca ne-am nimerit prin zona ei.... trebuie sa ne bucuram de castig, nu sa cerem mai mult.
Dar nu putem gasi sens acolo unde nu e. Daca noi ignoram tocmai acest aspect, acela ca existam fara nici un motiv, fara nici un scop "preamaret", pur si simplu existam? Si uitam sa ne bucuram de asta pentru ca suntem pusi pe fuga. Parca cineva ne urmareste si ne trage la raspundere. Fugim si in timpul asta uitam ce este pe langa traseu si uitam sa ne speriem de linia de sosire.
Si daca in loc de fuga am prefera mersul lenes? Mersul ala care iti da timp sa vezi nu numai ce e in fata, ci si ce e in stanga, ce e in dreapta, ce e in sus, ce e in jos, poate chiar si mai ales ce e in tine....
Mai putin si cineva e mai aproape de linia de sosire. Si trebuie sa fie un cosmar ca la 20 de ani sa fii asa aproape. Si sa nu vezi vreo scapare. Sa nu vezi vre-un motiv pentru care ti se intampla tie.
Noi de ce alergam spre linia de sosire? De ce ne straduim sa fim fericiti? Ar trebui sa fim fericiti numai din motivul asta, ca la noi linia de sosire e inca departe. Si asta poate fara sa o meritam. Oricum nu mai mult decat cei care nu au sansa noastra.
Mai putin si implinesc inca un an. Am facut eu oare ceva sa merit sa traiesc atat? Am fost eu suficient de recunoscatoare pentru asta?
Viata e cel mai complex joc de loterie si atat. Si pentru ca ne-am nimerit prin zona ei.... trebuie sa ne bucuram de castig, nu sa cerem mai mult.
marți, 23 septembrie 2008
Despre nimic
Cica directorul cutarii scoli se trezeste in fiecare dimineata cu un nu foarte mare chef de viata. Si intr-una din ele isi mai si aminteste ca e miercuri, abia mijlocul saptamanii. Deci: nici odihnit, nici cu weekendul viitor aproape. Si pentru ca singura solutie sa se simta mai bine este sa isi aminteasca functia ocupata.... pleaca hotarat spre scoala.
Si pe acolo mai frunzareste orele, mai ocoleste cancelaria, nu pentru ca nu i-ar place sa mai afle o barfa mica ci pentru ca... ei bine motivul va asigur ca e intemeiat. Asteapta cu nerabdare ora 13. Intre timp mai verifica din birou camerele care dau spre coridoarele scolii. Cine e azi de serviciu? (dintre profesori bineinteles) Cum aflu? De ce sa merg sa vad afisul? Ma uit pe camere si "fraierul" care pauza de pauza se plimba pe coridoare si scoate fumatorii din bai nu are cine sa fie decat el.
Si vine ora 13. Ora care va razbuna toate suferintele indurate. Si intra hotarat in cancelarie, merge la afis, intreaba, si "afla": Xulescu e de serviciu azi. (E de serviciu impreuna cu d-l Z, care a venit la scoala la 8, a plecat deja acasa si nici nu stie ca i-a venit randul in grafic, dar astea sunt doar detalii). Si incepe pledoaria (pentru Xulescu bineinteles si de fata cu toti colegii): Stiti ca azi ati fost de serviciu?...(Da)...Nu cred, stiati ca nu trebuie sa stati in cancelarie in pauze? Nu v-am vazut in nici o pauza pe coridoare, eu m-am plimbat in toate, cum de nu ne-am intalnit? Voi stiti ca din cauza voastra e "debandada" in scoala? Ieri s-a spart o catedra in doua si cand am intrebat elevii care erau de serviciu cine a facut asta, au raspuns ca ei nu stiu pentru ca erau plecati sa isi cumpere mancare. I-am intrebat de ce au mers amandoi si nu pe rand ca sa ramana unul si in scoala. Si mi-au raspuns ca nu au stiut!!!!!!! Deci nici un profesor nu i-a instruit asta. Cum e posibil asa ceva??? Nu sunteti responsabili deloc, bla bla (tonul deja a atins cota 2000, nu se mai inteleg toate cuvintele)
E greu sa iti mai amintesti in astfel de momente ca e director, ca poate la vara vei avea nevoie de semnatura pe cererea de continuitate.
E greu sa uiti ca tu de fapt ti-ai facut treaba in acea zi. Si ca sunt altii care nu au stiut ca au ore, nicidecum ca mai sunt si de serviciu... pe ei nu ii "responsabilizeaza" nimeni...
dar pana la urma iti amintesti ca ai mai patit asta si anu trecut, cand erai de serviciu tot intr-o zi de miercuri....... iti iei poseta, mapa si gecuta si pleci acasa fericit: tu nu te-ai trezit si nu ai de gand sa adormi cu spatele la zi
duminică, 14 septembrie 2008
Maine se numara bobocii
Azi a fost prima zi de toamna pe aici pe nicaieri. S-au adunat norii, a plouat, s-au risipit norii, a zambit un pic soarele insa pe un fundal rece, iar s-au adunat norii, si.. iar a plouat. Cu toate straduintele mele de a ma simti ca intr-o zi de vara, cum era evident - nu am reusit, si vinovati se fac vremea de afara si gandul ca maine revin la scoala...
Si nu pentru a-mi numara bobocii pentru ca nu am. Dar o sa revad copilandrii ex a VIIIa, insotiti de parinti sau rude, chiar daca numai demult inocenti, maine cel putin emotionati si cel putin curiosi,"oare cum o sa fie?"
Iar la final vor ajunge elevi de clasa a XIIa. Asa cum sunt elevii mei din anul scolar ce incepe maine. Acest an terminal este poate cel mai complex pentru ei. Inceput, sfarsit, viitor inceput, nu am chef de invatat, ba am chef vine bacul, nu mai suport profii, ba imi plac parca sunt mai de treaba anu' asta ca ne lasa mai moale, abia astept sa fiu student, ba imi pare rau ca se termina perioada asta... "Inteligenta unui individ se masoara în cantitatea de incertitudini pe care e capabil sa le suporte." (Kant)
Pfff... o sa fie un an....interesant ca sa nu zic greu...
luni, 8 septembrie 2008
Cum sa traiesti mii de vieti
Sunt atatea pareri despre persoanele ce tind sa mai aiba “caderi” din cand in cand, adica poate unii isi amintesc de momentele sugrumate ce vin dupa clipele euforice. Si s-au dat atatea sfaturi. Cum pe mine ma preocupa subiectul m-am vazut
nu privi in trecut Trecutul, frumos,
nu privi in viitor Acum nu o sa sustin ca trebuie sa devii o persoana inconstienta care traieste fara teluri si fara perspective. Dar nu privi in viitor cu scopul de a-l afla inainte de a deveni prezent. Nu o sa descoperi nimic. O sa ghicesti ceva optimist, iar daca nu se va implini vei fi dezamagit, ori o sa ghicesti ceva pesimist, te vei ingrijora fara motiv si va fi tarziu sa te mai bucuri dupa ce ai lasat un stres inutil sa te chinuie.
traieste in prezent Dibuieste doar ce va fi pana la sfarsitul zilei. Pana la
In plus iau in considerare si faptul ca viata din asta e construita, din zile. In fiecare zi ne nastem cand ne trezim si murim cand adormim. Se aseamana oarecum cu celulele unei fiinte vii. Si un corp viu ce are toate celulele
Vei descoperii ca fantomele trecutului nu or sa te mai bantuie, ca zilele in care esti ingropat in lucru vor fi la fel de senine ca zilele cu evenimente importante. Vei descoperi ce frumos e sa te bucuri pentru tot ce te inconjoara, in fiecare zi. Si vei avea dispozitia necesara sa faci asta.
miercuri, 27 august 2008
Aproape prima data la mare
Nisipul mi-e scrumiera si luna felinar. Iar valurile imi sunt melodie. M-a trezit melodia asta din somn. Inainte de a adormi vedeam doar luna. O luna sparta in cioburi de toate marimile. Cu toata splendoarea ei, credea ca poate rapune marea? Si eu am crezut ca pot. M-am simtit egala ieri cu ea. As fi vrut sa fiu ca ea. Acum vreau si mai mult. E asa suparata!
Cum am cunoscut eu marea? Ei bine faptul ca mi-a luat mai bine de o zi sa ma hotarasc sa o descriu spune tot. M-a intimidat. Am asteptat mult, ultimele treizeci de minute mi s-au parut ore, dar tot ca si cum n-as fi stiut ca o vad a fost. M-am dezmeticit dintr-o data intr-o lume alba si fermecata.
Simteam nevoia sa o cunosc mai bine dar in acelasi timp mi-era teama de ea. Un singur lucru a fost asa cum ma asteptam, acela ca a fost dragoste la prima vedere. Sunt si acum vrajita. Uite ca valurile foarte mari si foarte zgomotoase imi spalara iar gandurile. Si luna asta nu mai vrea sa stea decat dupa nori. S-a intimidat si ea? A ridicat steagul alb? Pana la urma si ea ma atrage intr-un fel. Fara ea nu ar fi podul acela sclipitor. Si e asa haotica. Chiar ma gandeam mai devreme ca soarele si luna formeaza un intreg. Luna apare si dispare cand vrea ea, are un curs ciudat si o lumina ce iti permite sa vezi si ce este si ce nu este. Soarele e mai statornic, are un plan bine pus la punct. Desi nu are puteri rupte din imaginatie te face sa nu poti fara el. Si te face sa vezi numai ce este.
Si daca ar fi sa aleg cred ca...ei bine nu pot alege. E perfect asa. Ziua viata. Noaptea visare.
Si revenind la mare... Tot nu pot descrie cum o vad. Stiu doar ca vreau sa fiu ca ea. Ziua calda, calma, aproape colorata, noaptea suparata, neagra, trimitand fiori. Ai zice ca e asa pentru ca iubeste soarele. Dar cine poate stii? Acum daca as merge langa ea as vedea o mare electrica. Sunt un fel de licurici care cand valurile se sparg de mal se aprind.
Luna de ce se mai ascunde acum? Am zis eu ceva? Hai luna draga, iesi din nori si arata-mi marea!
Nu stiu cu ce pot compara imprejurimile. Eu vad trei taramuri. Unul de nisip stapanit in aparenta de noi cei care am venit aici nechemati, dar care in realitate e stapanit de scoici. Al doilea taram este cel de apa, stapanit de un secret de nepatruns. In rest nimic nu incape in el. Si pentru asta sunt trimise valurile, sa ne avertizeze: “Sunt sociabila, dar daca vreti sa ma cunoasteti veti deveni ai mei”. Si ultimul taram este chiar cerul. Si pentru ca e cel mai mare e condus de doi suverani, soarele si luna. Si e poate cel mai echilibrat tocmai datorita complementaritatii dintre ei.
E doua fara zece minute. Mai putin si voi revedea podul. Dar nu pentru mult pentru ca luna insista sa se ascunda iar. Oare cat o mai fi pana la rasarit? Pentru ca asta astept. Desi e cea mai frumoasa noapte alba pe care am trait-o pana in prezent, eu rasaritul il astept cu nerabdare, sa il traiesc, sa il las sa ma vrajeasca si el. Ce inima usoara am! Ce repede m-am indragostit de lumea asta noua pentru mine!
Cum am cunoscut eu marea? Ei bine faptul ca mi-a luat mai bine de o zi sa ma hotarasc sa o descriu spune tot. M-a intimidat. Am asteptat mult, ultimele treizeci de minute mi s-au parut ore, dar tot ca si cum n-as fi stiut ca o vad a fost. M-am dezmeticit dintr-o data intr-o lume alba si fermecata.
Simteam nevoia sa o cunosc mai bine dar in acelasi timp mi-era teama de ea. Un singur lucru a fost asa cum ma asteptam, acela ca a fost dragoste la prima vedere. Sunt si acum vrajita. Uite ca valurile foarte mari si foarte zgomotoase imi spalara iar gandurile. Si luna asta nu mai vrea sa stea decat dupa nori. S-a intimidat si ea? A ridicat steagul alb? Pana la urma si ea ma atrage intr-un fel. Fara ea nu ar fi podul acela sclipitor. Si e asa haotica. Chiar ma gandeam mai devreme ca soarele si luna formeaza un intreg. Luna apare si dispare cand vrea ea, are un curs ciudat si o lumina ce iti permite sa vezi si ce este si ce nu este. Soarele e mai statornic, are un plan bine pus la punct. Desi nu are puteri rupte din imaginatie te face sa nu poti fara el. Si te face sa vezi numai ce este.
Si daca ar fi sa aleg cred ca...ei bine nu pot alege. E perfect asa. Ziua viata. Noaptea visare.
Si revenind la mare... Tot nu pot descrie cum o vad. Stiu doar ca vreau sa fiu ca ea. Ziua calda, calma, aproape colorata, noaptea suparata, neagra, trimitand fiori. Ai zice ca e asa pentru ca iubeste soarele. Dar cine poate stii? Acum daca as merge langa ea as vedea o mare electrica. Sunt un fel de licurici care cand valurile se sparg de mal se aprind.
Luna de ce se mai ascunde acum? Am zis eu ceva? Hai luna draga, iesi din nori si arata-mi marea!
Nu stiu cu ce pot compara imprejurimile. Eu vad trei taramuri. Unul de nisip stapanit in aparenta de noi cei care am venit aici nechemati, dar care in realitate e stapanit de scoici. Al doilea taram este cel de apa, stapanit de un secret de nepatruns. In rest nimic nu incape in el. Si pentru asta sunt trimise valurile, sa ne avertizeze: “Sunt sociabila, dar daca vreti sa ma cunoasteti veti deveni ai mei”. Si ultimul taram este chiar cerul. Si pentru ca e cel mai mare e condus de doi suverani, soarele si luna. Si e poate cel mai echilibrat tocmai datorita complementaritatii dintre ei.
E doua fara zece minute. Mai putin si voi revedea podul. Dar nu pentru mult pentru ca luna insista sa se ascunda iar. Oare cat o mai fi pana la rasarit? Pentru ca asta astept. Desi e cea mai frumoasa noapte alba pe care am trait-o pana in prezent, eu rasaritul il astept cu nerabdare, sa il traiesc, sa il las sa ma vrajeasca si el. Ce inima usoara am! Ce repede m-am indragostit de lumea asta noua pentru mine!
Si acum te las, vreau sa revin sa ascult valurile....
18-19 august 2008, undeva dupa 1.00
sâmbătă, 9 august 2008
Cu capul in nori si cu picioarele pe pamant
Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi dau seama ca foarte
normala nu mai sunt. Gandurile mele au ajuns prea departe,
am pierdut contactul cu realitatea, si sunt in pragul
nebuniei.
Ma uit peste tot. Deretic toate aspectele vietii, vietii
mele si vietii in general. Cu totii ajungem sa meditam
asupra acestui fapt, dar eu nu cumva am ajuns prea devreme?
Prea tanara, prea nestiutoare.
Azi am vizitat o prietena. O prietena ce locuieste in
cimitir din martie 2006. M-a surprins sa recitesc data pe
cruce. Nu ca nu stiam, dar au trecut deja 2 ani... si eu nu
am gasit nici un raspuns de atunci. Cu ea sunt la fel.
Vorbim despre aceleasi lucruri cand ne vedem. Eu insa inca
am intrebarea pe buze: De ce a facut asta?
Cu ce curaj sau in pragul carei nebunii a ajuns la
concluzia ca nu meritam sa o avem printre noi? Ea probabil
a facut-o din alte motive pentru ca era o fire modesta... Poate a
simtit ca nu isi are locul nicaieri.
Cu toate rarele, dar scurtele mele depresii (pentru ca nu
pot numi altfel orele de visare in care ma cufund uneori)
nu m-am gandit niciodata la asta. Nu am trecut prin
greutati. Dar si daca as fi trecut nu as fi ajuns nicidecum
la concluzia ca viata nu merita traita. Dimpotriva, m-ar fi
facut mai puternica.
Ma gandesc la Dorina, e drept nu la fel de des ca atunci,
dar ma gandesc, si o regret. Mi-ar fi placut o prietena asa
inocenta si pura cum a fost ea.
Privindu-i poza am realizat ca ea a fost personajul
principal al povestirii mele "Lacuri albe". M-a inspirat
fara sa imi dau seama. Si tot fara sa imi dau seama am
scris in cateva propozitii tot ce am gandit cand am vazut
cu ochii mei ca nu mai este. Pentru ca inainte nu crezusem.
Ma simt oarecum linistita. Vizita parca ma facu sa mai
iau contact cu realitatea. Visele mele nu-s o prostie...
dar mi-ar fi indicat sa imi revin din ele.
Sa am capul in nori si picioarele pe pamant.....
normala nu mai sunt. Gandurile mele au ajuns prea departe,
am pierdut contactul cu realitatea, si sunt in pragul
nebuniei.
Ma uit peste tot. Deretic toate aspectele vietii, vietii
mele si vietii in general. Cu totii ajungem sa meditam
asupra acestui fapt, dar eu nu cumva am ajuns prea devreme?
Prea tanara, prea nestiutoare.
Azi am vizitat o prietena. O prietena ce locuieste in
cimitir din martie 2006. M-a surprins sa recitesc data pe
cruce. Nu ca nu stiam, dar au trecut deja 2 ani... si eu nu
am gasit nici un raspuns de atunci. Cu ea sunt la fel.
Vorbim despre aceleasi lucruri cand ne vedem. Eu insa inca
am intrebarea pe buze: De ce a facut asta?
Cu ce curaj sau in pragul carei nebunii a ajuns la
concluzia ca nu meritam sa o avem printre noi? Ea probabil
a facut-o din alte motive pentru ca era o fire modesta... Poate a
simtit ca nu isi are locul nicaieri.
Cu toate rarele, dar scurtele mele depresii (pentru ca nu
pot numi altfel orele de visare in care ma cufund uneori)
nu m-am gandit niciodata la asta. Nu am trecut prin
greutati. Dar si daca as fi trecut nu as fi ajuns nicidecum
la concluzia ca viata nu merita traita. Dimpotriva, m-ar fi
facut mai puternica.
Ma gandesc la Dorina, e drept nu la fel de des ca atunci,
dar ma gandesc, si o regret. Mi-ar fi placut o prietena asa
inocenta si pura cum a fost ea.
Privindu-i poza am realizat ca ea a fost personajul
principal al povestirii mele "Lacuri albe". M-a inspirat
fara sa imi dau seama. Si tot fara sa imi dau seama am
scris in cateva propozitii tot ce am gandit cand am vazut
cu ochii mei ca nu mai este. Pentru ca inainte nu crezusem.
Ma simt oarecum linistita. Vizita parca ma facu sa mai
iau contact cu realitatea. Visele mele nu-s o prostie...
dar mi-ar fi indicat sa imi revin din ele.
Sa am capul in nori si picioarele pe pamant.....
sâmbătă, 2 august 2008
Interzis nefumatorilor
“Se face praf lumea” spunea Florin Chilian. Incerc sa ii inteleg pe cei care lasa tot pentru praf. Nu ar fi poate nimic de inteles pentru ca ei nu fac voluntar asta. In incercarea de a intelege in schimb fenomenul ma raportez la un viciu mai comun: fumatul. Buton, flacara, primul fum... si starea iti place... dar nu e cum te-ai asteptat inainte de a o aprinde. Si totusi de ce repetam asta? De ce e nevoie de atata hotarare ca sa renuntam?
Am citit undeva ca pentru a te lasa de fumat trebuie sa iti analizezi foarte constient gandurile subconstiente pe care le ai cand hotarasti sa scoti tigarea din pachet, dar mai ales gandurile subconstiente pe care le ai cand revii asupra deciziei si o lasi acolo. Asta nu poate fii o regula pentru ca fiecare are cu totul alt subconstient. Si fiecare functioneaza diferit. Cu cat iti doresti mai constient sa te lasi cu atat iti piere vointa. Cei care reusesc sunt tocmai cei care nu isi propun, cei care nu doresc, cei care trec pur si simplu la fapte. Pentru ca, de ce te gandesti de aia iti vine pofta iar de una...
E oare dovada ca nu ne iubim viata, ca nu ne iubim plamanii, ca nu ne iubim corpul? Sau e dovada de mare slabiciune?
Si daca ar fi asa, de ce se supara toti ceilalti? Ce rau le-am facut lor si ce rau le facem de ne discrimineaza atat? Ca faptul ca fumatul pasiv ii omoara eu o consider o fandoseala. Aici o sa imi sara in cap anumite persoane dar in special lor le adresam titlul.
Cei care nu au trecut prin asta nu au dreptul sa se dea viteji. Cei care nu au muscat “momeala” pentru ca apoi sa se tortureze in cateva randuri incercand sa se lase. Ei stiu doar ce stiau fumatorii inainte sa se apuce. Ei stiu ca face rau, ca e pierdere de timp si de bani si atat.
Dar pentru noi e relaxare. O relaxare al carei cost nu il percepem inca si ne imaginam ca nu exista. Cu toate astea e o relaxare, cele 5 minute in care nu facem nimic decat sa comunicam (cu ceilalti sau cu noi insine). Si prinde bine in “era vitezei” sa mai faci cate un popas.
Asa ca nu putem sa ii judecam nici pe cei care “isi fac praf lumea”. Nu au cerut-o si nu au stiut la inceput pretul. Si in final nu au mai avut ce face.
In loc de concluzie: “E mai usor sa previi decat sa vindeci”.................
Ba nu,: “Iubeste oamenii asa cum sunt, pentru ca sunt oameni”
duminică, 27 iulie 2008
Dar eu cui ma dau?
Haideti sa meditam asupra ideii de vanzare a sinelui. Nu vom ignora nimic din partea pur comerciala. Se intampla peste tot. Se intampla des.
Te scoti la licitatie. Vrei sa valorezi cat mai mult dar parca ti-e teama si te multumesti cu ce primesti. Conteza doar sa reusesti sa vinzi. Mijloacele nu mai conteaza. Nu mai conteza nici macar cui. Si nu mai conteaza de ce. Asteptarea tu o vezi doar ca o forma a singuratatii si asta nu iti da pace. De aia te vinzi pe nimic.
Cum incepe totul? Nici nu stiu, dar incepe… Discutiile sunt pentru toti cei care fac asta - la fel. Incep la fel, nu au subiect, nu au substanta. Si totusi pot fi de la foarte scurte la infinit de mari. In functie de cat de repede vrei sa vinzi. Si in functie de cat de atractiv e ambalajul.
Ambalajul e cerut primul… o poza
“- Ai cumva hi5? (Da..) - Si mi-l dai si mie?”
…
Urmeaza ori o deviere de subiect ori un “esti dragut/draguta” (pentru ca nu trebuie totusi sa te arati entuziasmat de ambalaj indiferent de cum arata el)
…
Interesul creste….
“Cati ani ai?”
“Unde inveti/lucrezi?”
“Ce inaltime, greutate, etc, etc ai? Daca se poate si “De cate ori mergi la baie pe zi?” sau “De cate ori arunci un servetel in cos?”
Ceva trebuie scris pentru ca nu poti sa te uiti la monitor si atat.
Chiar daca cel mai important lucru, ambalajul, l-ai primit intai...
Si atunci discutia fara substanta continua, pana cand unul plictisit zice ca ii e foame… Si pleaca la masa,….sau nu! De fapt mai petrece cu matele ghiortaind in fata calculatorului vreo 10 min…citind ce au vorbit sau privind inca o data pozele ca sa fie sigur ca nu i s-a parut doar.
Sau pur si simplu o lasa moarta. Mai sunt atatea ambalaje in lista de hi5. Si chiar fara ele …mai sunt atatea. De ce sa piarda timpul cu cineva care cauta sa vada daca e interesant? In ritmul asta nu se va mai vinde in veci.
…
Si peste 10 ani iata-i amintindu-si imbujorati prima intalnire… dupa 10 zile de vorbit pe mess si facut schimb de poze… “Altii pierd mai mult timp sa cunoasca pe cineva. Ce noroc am avut noi, nu?”
...
Dar unde s-au dus plimbarile prin parc? Unde s-au dus emotiile ivirii primului ghiocel? Unde s-a dus melancolia soarelui cand paraseste linia orizontului?
Unde s-au dus tachinarile dulci, glumele indraznete, zambetele cu subanteles necunoscutului care ti-a ridicat funda abia cazuta pe trotuar?
Unde s-au dus?... au fost inlocuite cu entuziasm de vandutul online al sinelui. Si nimeni nu mai vede altfel decat superficial cele de mai sus. Nimeni nu mai cauta altceva. Altcevaul e demodat si nimeni nu da bine daca e demodat. In schimb sensibilitatea da inca bine. Si uneori e folosita pentru a imbunatatii ambalajul. Dar e o sensibilitate rusinoasa, neoriginala, prefacuta, umila. Cad multi in ispita folosirii ei, dar parca tot mai mult revolta cei care nu arata nimic. Decat interes pentru ambalaj. Si nici macar pentru asta pana la urma.....
Dar cine poate stii? Cum e bine si cum e rau?... cel putin eu una nu pot stii. Dar stiu ce simt si stiu ca ma dezgusta vanzarea sinelui cu tot ce implica ea: apusul romantei, ambalajele mai mult sau mai putin reusite, minciunile, sau cel putin exagerarile, sau cel putin omisiunile, pierderea timpului cel mai pretios din viata...
Te scoti la licitatie. Vrei sa valorezi cat mai mult dar parca ti-e teama si te multumesti cu ce primesti. Conteza doar sa reusesti sa vinzi. Mijloacele nu mai conteaza. Nu mai conteza nici macar cui. Si nu mai conteaza de ce. Asteptarea tu o vezi doar ca o forma a singuratatii si asta nu iti da pace. De aia te vinzi pe nimic.
Cum incepe totul? Nici nu stiu, dar incepe… Discutiile sunt pentru toti cei care fac asta - la fel. Incep la fel, nu au subiect, nu au substanta. Si totusi pot fi de la foarte scurte la infinit de mari. In functie de cat de repede vrei sa vinzi. Si in functie de cat de atractiv e ambalajul.
Ambalajul e cerut primul… o poza
“- Ai cumva hi5? (Da..) - Si mi-l dai si mie?”
…
Urmeaza ori o deviere de subiect ori un “esti dragut/draguta” (pentru ca nu trebuie totusi sa te arati entuziasmat de ambalaj indiferent de cum arata el)
…
Interesul creste….
“Cati ani ai?”
“Unde inveti/lucrezi?”
“Ce inaltime, greutate, etc, etc ai? Daca se poate si “De cate ori mergi la baie pe zi?” sau “De cate ori arunci un servetel in cos?”
Ceva trebuie scris pentru ca nu poti sa te uiti la monitor si atat.
Chiar daca cel mai important lucru, ambalajul, l-ai primit intai...
Si atunci discutia fara substanta continua, pana cand unul plictisit zice ca ii e foame… Si pleaca la masa,….sau nu! De fapt mai petrece cu matele ghiortaind in fata calculatorului vreo 10 min…citind ce au vorbit sau privind inca o data pozele ca sa fie sigur ca nu i s-a parut doar.
Sau pur si simplu o lasa moarta. Mai sunt atatea ambalaje in lista de hi5. Si chiar fara ele …mai sunt atatea. De ce sa piarda timpul cu cineva care cauta sa vada daca e interesant? In ritmul asta nu se va mai vinde in veci.
…
Si peste 10 ani iata-i amintindu-si imbujorati prima intalnire… dupa 10 zile de vorbit pe mess si facut schimb de poze… “Altii pierd mai mult timp sa cunoasca pe cineva. Ce noroc am avut noi, nu?”
...
Dar unde s-au dus plimbarile prin parc? Unde s-au dus emotiile ivirii primului ghiocel? Unde s-a dus melancolia soarelui cand paraseste linia orizontului?
Unde s-au dus tachinarile dulci, glumele indraznete, zambetele cu subanteles necunoscutului care ti-a ridicat funda abia cazuta pe trotuar?
Unde s-au dus?... au fost inlocuite cu entuziasm de vandutul online al sinelui. Si nimeni nu mai vede altfel decat superficial cele de mai sus. Nimeni nu mai cauta altceva. Altcevaul e demodat si nimeni nu da bine daca e demodat. In schimb sensibilitatea da inca bine. Si uneori e folosita pentru a imbunatatii ambalajul. Dar e o sensibilitate rusinoasa, neoriginala, prefacuta, umila. Cad multi in ispita folosirii ei, dar parca tot mai mult revolta cei care nu arata nimic. Decat interes pentru ambalaj. Si nici macar pentru asta pana la urma.....
Dar cine poate stii? Cum e bine si cum e rau?... cel putin eu una nu pot stii. Dar stiu ce simt si stiu ca ma dezgusta vanzarea sinelui cu tot ce implica ea: apusul romantei, ambalajele mai mult sau mai putin reusite, minciunile, sau cel putin exagerarile, sau cel putin omisiunile, pierderea timpului cel mai pretios din viata...
Si pana la urma supararea mea cred ca se naste din alta parte. Ma inspaimanta grotescul folosirii internetului pentru a-ti vinde sinele, dar ma inspaimanta si superficialitatea persoanelor din viata de zi cu zi. De ce acum nu mai recunoaste nimeni decat ce da bine, decat ce convinge, decat ce, in mod stupid pentru mine, atrage?...
Si daca vrei altceva? Daca te dezmeticesti singur intr-o astfel de lume, ce poti face?
.... Aici nu pot sfatui pentru ca ma aflu si eu in situatia asta si pana acum singura iesire este sa imi numesc asteptarea “libertate” si nu “singuratate”... o libertate pe care ajung sa o iubesc mai mult decat iubirea insasi.Lacuri albe
Statea intinsa... privea in gol iar inima-i fugea departe. Ar fi vrut sa se ridice dar isi aminti ceva si incepu sa viseze...
<< - Cati ochi are omul? intrebase el aparent indiferent
- Doi
- Si cate jumatati are inima?
- Tot doua
- Cu toate astea eu te privesc cu amandoi>>
Soarele avea atunci raze purpurii... si vesele. "De ce au trebuit sa vina zilele de toamna?" gandi ea si inchise ochii.
Ai lui aveau culoarea indrazneata a acelor de pin. Si i-a iubit..... Incerca din nou sa se ridice dar de data asta o durere ii strapunse brusc pieptul. Gandurile incepura sa dispara. Nu mai putea sa-si aminteasca nimic. Doar durerea din piept o facea sa mai tresara.
...
Apusul soarelui a trecut fara ca el sa-l vada. Imaginea ii fusese umbrita de niste norisori cenusii. I se paru ciudat ca panza din fata lui era inca goala. Dar se bucura pentru ca astfel era scutit de dezgustul pe care l-a resimtit in ultimele zile cand si-a privit capodoperele. Se ridica, bucuros parca, si se indrepta spre autobuz. Era in statie.
Urca si ocupa un loc la geam, acolo unde-i placea. In partea din fata mai statea o batranica slabuta, cocosata si zbarcita care isi inclesta mainile pe poseta ca si cum viata ei ar fi depins de ea. "Sunt inofensiv" parca vru sa-i spuna dar deodata isi dadu seama ca poate ar fi mintit. Putea sa faca si rau... si a facut candva demult.
Si se simti pustiu. Simti din nou ca vrea sa o vada, sa-i vorbeasca, sa-i spuna tot ce simte...
Batranica se ridica alene si cobori. Ramase singur. Gandul ca urmatoarea statie era chiar in fata apartamentului ei ii dadu fiori. Autobuzul porni din nou. Primul gand fu sa coboare acasa.
- Nu! Si se ridica
Trotuarul era mai aglomerat ca niciodata si drumul pana in fata scarii i se paru ca dureaza o vesnicie. Un bocet il facu sa se trezeasca. Mintea ii zburase departe si nici nu observase multimea neagra din jurul lui. O doamna ce parea ca merge pe spini ii paru cunoscuta.
Si brusc il lovi: era mama Oliviei. - Ce s-a intamplat? - A plecat.... si izbucni in plans
Si o vazu. Ca o papusa intinsa in patut. Avea ochii inchisi. Ce n-ar fi dat sa-i vada macar o data! Ce n-ar fi dat sa nu fi venit asa tarziu!
Statu neclintit multa vreme. Avea privirea atintita spre chipul ei de ingeras. Pleoapele erau de un alb curat... erau ca doua lacuri.
Cineva ii aseza un trandafir pe frunte...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
